Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Valentin Câmpeanu a venit pe lume la 15 septembrie 1985. S-a născut fără nicio şansă, înfrânt din primele lui zile de viaţă. Era de etnie rromă şi avea o liniuţă în dreptul tatălui, în certificatul de naştere. Mama lui, Florica Câmpeanu, l-a abandonat la orfelinat. Femeia a murit în 2001, fără să mai cunoască destinul copilului pe care-l adusese pe lume. Valentin a crescut prin mai multe case de copii. În 1990, când avea doar 5 ani, el a fost diagnosticat cu HIV pozitiv. Suferea şi de “retard mental profund” având un IQ de 30 şi, prin urmare, a fost încadrat în categoria celor cu handicap sever. În timp, el a dezvoltat şi alte boli asociate cu sindromul HIV, cum ar fi tuberculoza, pneumonia şi hepatita cronică.
În martie 1992, Valentin a fost transferat de la Casa de Copii din Corlate (Dolj) la Centrul pentru Copii cu Handicap din Craiova (din 2000, a devenit Centrul de Plasament nr. 7).
Omul “paporniţă”
La 15 septembrie 2003, împlinind 18 ani, Valentin a ieşit din sistemul de protecţie a copilului. Deşi era dependent de îngrijirea pe care ar fi trebuit să i-o ofere statul, autorităţile s-au considerat absolvite de obligaţii şi şi-au luat mâna de pe el. Valentin a devenit o paporniţă inutilă, pasată de la o instituţie la alta. Pentru început, Direcţia pentru Protecţia Copilului Dolj a scăpat de grija lui omiţând voit detalii importante din diagnostic, în funcţie de specificul unităţii în care spera că-l va putea “plasa”.
La 30 septembrie 2003, Direcţia pentru Protecţia Copilului Dolj a decis că Valentin trebuie să părăsească sistemul. Şi, deşi asistentul social a recomandat ca tânărul să fie transferat într-un Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică, comisia de la Protecţia Copilului a decis ca el să fie internat în Spitalul de Psihiatrie de la Poiana Mare.
La 14 octombrie 2003, starea de sănătate a lui Valentin Câmpeanu a fost re-evaluată, constatându-se că el suferă doar de infecţiile cauzate de HIV, ceea ce a dus la încadrarea lui în categoria de invaliditate medie. Totodată, în raport s-a menţionat, eronat, că pacientul este “integrat social”.
Printr-o scrisoare datată 16 octombrie 2003, conducerea Spitalului de Psihiatrie din Poiana Mare a informat Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului că nu îl poate primi pe Valentin Câmpeanu, diagnosticat cu HIV, deoarece unitatea medicală nu dispune de facilităţile necesare pentru a trata persoane seropozitive. În urma acestui refuz, Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului a contactat alte instituţii, cerând ajutor în identificarea unei sediu social sau psihiatric dispus să-l primească pe Valentin. În cererile trimise, Direcţia preciza că starea lui Valentin “nu necesită spitalizare, ci mai degrabă o supraveghere continuă, într-o instituţie specializată”. Din dosarul depus la CEDO rezultă că, atunci când au fost contactaţi telefonic, cei de la Centrul pentru Recuperare şi Reabilitare a Persoanelor cu Handicap din Craiova au refuzat să-l primească pe Valentin, motivând că “el este infectat cu HIV”.
În cele din urmă, a fost identificată Unitatea Medico-Socială din Cetate (Dolj) ca loc în care Valentin putea fi internat. În cererea sa către această unitate medicală, Direcţia pentru Protecţia Copilului menţiona doar că Valentin este seropozitiv, fără să adauge vreo informaţie despre retradul său mental.
Avea 1,68 m şi 45 de kg
La 4 februarie 2004, Valentin a fost internat în Unitatea Medico-Socială din Cetate (UMSC). Conform unui raport al celor de aici, el se afla într-o stare avansată de “degradare fizică şi psihică”. Era îmbrăcat într-un trening zdrenţăros, fără niciun fel de lenjerie de corp sau pantofi în picioare. Fusese adus fără medicamentele retrovirale necesare în tratamentul HIV şi fără informaţii legate de istoricul bolii lui. M.V., doctoriţa care l-a avut pe Valentin sub supraveghere la Centrul de Plasament din Craiova a motivat că “ea nu ştia dacă, după rezultatele ultimei investigaţii, n-ar fi fost necesar să i se modifice tratamentul”.
Examenul medical ce a fost efectuat a concluzionat că Valentin suferea de “retrad mental sever, infecţie cu HIV şi malnutriţie”. La acel moment, Valentin avea 1,68 m şi o greutate de 45 de kilograme. În raport se mai menţiona şi că “el se află în imposibilitatea de a se orienta în timp şi spaţiu, nu poate mânca şi nu-şi poate efectua igiena personală singur”.
În seara zilei de 6 februarie 2004, Valentin a devenit agitat. A doua zi de dimineaţă, “a devenit violent, a agresat alţi pacienţi, a spart un geam, a distrus o saltea şi şi-a rupt hainele de pe el”. I s-au administrat fenobarbital şi diazepam, pentru a se calma. UMSC recunoaşte că Valentin nu a primit medicamente retrovirale până în ziua de 9 februarie 2004, timp în care starea sa de sănătate s-a înrăutăţit considerabil.
În dimineaţa zilei de 9 februarie, tânărul a fost internat la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare, cea mai apropiată unitate medicală de profil, pentru un examen de specialitate şi instrucţiuni terapeutice. A fost din nou diagnosticat cu “retard mental sever”. Cu toate acestea, medicii de aici nu l-au considerat o “urgenţă psihiatrică”, pentru că “nu era agitat”, şi i-au prescris sedative (carbamazepină şi diazepam).
În aceeaşi zi, Valentin s-a întors la Unitatea Medico-Socială (UMSC) din Cetate. Şi, deşi a reluat tratamentul retroviral, starea nu i s-a ameliorat, el fiind în continuare, conform dosarului său medical, “agitat” şi “violent”.
Izolat şi neîngrijit, de teama HIV
Conducerea UMSC a decis că Valentin nu poate rămâne internat acolo pentru o perioadă îndelungată şi a trimis o cerere Centrului de Plasament de unde el venise, solicitându-i să căute găzduire într-o altă instituţie. Răspunsul Centrului de Plasament a fost scurt – Valentin “nu se mai afla sub jurisdicţia lor”.
La 11 februarie 2004, E.O., directoarea UMSC, a solicitat Direcţiei de Sănătate Publică Dolj să găsească o soluţie pentru a-l transfera pe Valentin într-o instituţie care i-ar putea trata problemele de sănătate. DSP-ul a sfătuit-o să-l transfere, 4-5 zile, la Spitalul din Poiana Mare pentru tratament psihiatric.
Prin urmare, la 13 februarie, Valentin a fost internat la Secţia V a Spitalului de Psihiatrie din Poiana Mare. Două zile mai târziu, L.G., medicul care se ocupa de el, l-a transferat la Secţia VI, pentru că Valentin era seropozitiv, iar acolo lucrau doi medici generalişti.
La 19 februarie 2004, Valentin a refuzat să mai mănânce şi să ia medicamentele. I-a fost administrat un tratament intravenos, ce includea glucoză şi vitamine. Medicul ce l-a examinat a constatat că el se afla într-o “stare generală alterată”.
La 20 februarie 2004, o echipă de monitorizare a Centrului pentru Resurse Juridice (CRJ), vizitând spitalul, a remarcat situaţia lui Valentin Câmpeanu. Conform raportului întocmit atunci de CRJ, Valentin era singur, într-o cameră neîncălzită, pe un pat fără cearceaf. Era îmbrăcat doar într-o bluză de pijama. La acel moment, nu putea mânca sau folosi toaleta. Angajaţii de la Poiana Mare refuzau să-l ajute, susţinând că ar putea fi infestaţi cu HIV. Singura hrană pe care o primea Valentin era glucoza picurată prin perfuzie. Raportul CRJ concluziona că spitalul nu i-a acordat lui Valentin Câmpeanu îngrijirea şi tratamentul de care el ar fi avut nevoie.
“Moartea nu e suspectă”
Valentin a murit în seara zilei de 20 februarie 2004. Conform certificatului de deces emis la 23 februarie 2004, cauza morţii a fost insuficienţa cardio-respiratorie. În certificat se precizează şi că infecţia cu HIV e “starea morbidă iniţială", iar “retardul mental" e “o altă stare morbidă importantă".
Şi, deşi legea spune că efectuarea autopsiei este obligatorie atunci când decesul a survenit într-un spital de psihiatrie (Ordinul comun al Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr 1134/255/2000), cei de la Poiana Mare nu au efectuat autopsia, considerând că decesul “nu poate fi considerat a fi o moarte suspectă, având în vedere cele două afecţiuni grave pe care le avea pacientul (retard mental şi infecţie cu HIV)”.
La 23 februarie 2004, CRJ a depus o plângere penală la Parchetul General, pentru omor din neglijenţă, arătând circumstanţele în care a murit Valentin Câmpeanu şi subliniind faptul că el nu se afla într-o instituţie medicală adecvată, în raport cu starea lui de sănătate mentală şi fizică.
La 22 octombrie 2004, cadavrul a fost exhumat şi autopsiat, iar în raportul medico-legal datat 2 februarie 2005 se precizează că “moartea nu a fost violentă. Ea a fost produsă de o insuficienţă respiratorie cauzată de pneumonie, o complicaţie ce se încadrează în evoluţia sindromului HIV. Cu ocazia exhumării, nu au fost constatate urme de violenţă.”
Procurorii au decis neînceperea urmăririi penale, pe motiv că nu există o legătură de cauzalitate între tratamentul ce i-a fost administrat lui Valentin Câmpeanu şi decesul acestuia. Decizia procurorilor a fost confirmată de Tribunalul Dolj, în aprilie 2008.
La 2 octombrie 2008, CRJ a făcut o plângere la CEDO, în numele lui Valentin Câmpeanu, susţinând că acestuia i-au fost încălcate mai multe drepturi prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art.2 (dreptul la viaţă), art.3 (interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante), art.5 (dreptul la libertate şi siguranţă), art.8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art.13 (dreptul la un recurs efectiv) şi art.14 (interzicerea discriminării).
“Date fiind circumstanţele excepţionale ale cauzei şi având în vedere natura gravă a acuzaţiilor”, CEDO a admis, în septembrie 2013, ca ONG-ul să acţioneze în numele petentului Valentin Câmpeanu (decedat), chiar dacă organizaţia nu era ea însăşi o victimă a presupuselor încălcări ale Convenţiei.
“Autorităţile i-au pus viaţa în pericol”
În decizia pronunţată joi, 17 iulie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, prin lipsa numirii unui tutore, atunci când Valentin Câmpeanu a împlinit 18 ani, autorităţile naţionale au prezumat că el avea capacitate juridică deplină, în ciuda său handicap mintal sever. Curtea a notat că, dacă într-adevăr ar fi fost aşa, modul în care autorităţile s-au ocupat de cazul său intră în contradicţie cu legislaţia naţională - Legea Sănătăţii Mintale -, conform căreia ar fi fost nevoie de consimţământul pacientului pentru transferurile sale succesive dintr-o unitate medicală în alta, dar şi pentru intrenarea lui la Spitalul din Poiana Mare. Cu toate acestea, Valentin Câmpeanu nu a fost nici informat, nici consultat.
Mai mult, decizia autorităţilor de a-l transfera în centrul medical şi de asistenţă socială şi, respectiv, în Spitalul din Poiana Mare a fost luată, mai degrabă, în funcţie de disponibilitatea acestor unităţi de a-l primi pe pacient, şi nu de îngrijirile medicale şi sprijinul de care el ar fi trebuit să beneficieze.
CEDO a mai precizat, în decizia sa, că centrul medical şi de asistenţă socială nu era abilitat să se ocupe de pacienţii cu probleme de sănătate mintală şi că Valentin Câmpeanu a fost admis în Spitalul din Poiana Mare, deşi acest spital refuzase iniţial să-l primească, motivând că îi lipseau facilităţile necesare pentru tratamentul HIV. Transferurile lui Valentin Câmpenu dintr-o unitate medicală în alta s-au făcut fără a i se pune un diagnostic corect şi fără a se ţine seama de starea lui de sănătate. Extrem de important a fost şi eşecul autorităţilor de a-i asigura tânărului un tratament adecvat cu medicamente antiretrovirale. El a fost tratat în principal cu sedative şi fără o examinare serioasă, care ar fi putut stabili cauzele stării sale mentale, în general, dar şi a comportamentul său agresiv, în special.
Curtea a subliniat faptul că întreaga viaţă a lui Valentin Câmpeanu a fost în mâinile autorităţilor române, care erau obligate să-i acorde tratamentul medical. În momentul în care au decis să-l interneze în Spitalul din Poiana Mare, autorităţile i-au pus viaţa în pericol. Lipsa unor îngrijiri corespunzătoare şi a tratamentului necesar a fost un factor decisiv ce a condus la decesul său prematur. Din aceste considerente, CEDO a decis că autorităţile române au încălcat art.2 din Convenţie, neasigurând protecţia necesară vieţii lui Valentin Câmpeanu.
Mai mult, Curtea a constatat o încălcare a articolului 2 şi în ceea ce priveşte normele de procedură prevăzute, deoarece autorităţile nu au reuşit să clarifice circumstanţele morţii lui Câmpeanu şi să-i identifice pe cei responsabili.
Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 2, având în vedere ca statul român nu a reuşit să furnizeze un mecanism adecvat de recurs pentru persoanele cu dizabilităţi mintale.
CRJ nu a solicitat la CEDO vreun prejudiciul material sau moral. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile suportate, Curtea a statuat că România trebuie să plătească 10.000 de euro - CRJ şi 25.000 de euro – organizaţiei Interights, care a fost consultantul CRJ în faţa Curţii.
CEDO a recomandat României ca, sub supravegherea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, să ia măsurile necesare pentru ca persoanele cu disabilităţi mentale aflate într-o situaţie comparabilă cu cea a lui Valentin Câmpeanu să beneficieze de un reprezentant independent, care să le apăre dreptul la viaţă şi la tratament, prevăzut de Convenţie, în faţa unei instanţe de judecată sau a altor organisme independente.
Citește pe Antena3.ro
