Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am cunoscut pe Michael Henning, poştaşul sas, în pragul unei nopţi de primăvară, spuzită cu stele şi parfumată cu… vestea că, nu peste mult timp, 500 de saşi se vor întoarce acolo, în satele surori (Cisnădie şi Cisnădioara) fondate demult, pe la anul 1190, sub semnul Arhanghelului Mihail. Printre cei 500 ce aveau să vie - fie si numai pentru cateva zile, cat tine sarbatoarea lor - se număra şi fratele lui mai mic, Erwin…
Familia lui a plecat, el a rămas
Povestea lui Michael – Mişi, cum îi spun amicii – ne-a copleşit şi, în acelaşi timp, ne-a făcut să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă vreodată, în primii lui ani de lucrător la poştă, ar fi procedat precum personajul lui Fernandel dintr-un vechi film franţuzesc: ar fi rătăcit câte-o scrisoare, cu gândul să o ducă destinatarului abia când va ieşi la pensie, doar pentru a vedea dacă absenţa acelei epistole a schimbat, ori nu, destine…?
Scrisorile pe care Mişi le purta în tolbă, în anii ’80 şi la începutul anilor ’90, aduceau destinatarilor, vecinii lui saşi, o veste multaşteptată, aceea că le-a fost aprobată emigrarea în Germania. Ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă măcar una dintre scrisori nu ar fi fost înmânată destinatarului? Măcar aceea care conţinea aprobarea pentru emigrarea mamei lui, a tatălui lui, a fratelui lui mai mic? Foarte strict în ce priveşte îndatoririle lui de poştaş, Michael le-a dat scrisoarea părinţilor şi fratelui lui, care-au plecat mai apoi la Karlsruhe, lăsându-l pe el în sat… De ce n-a vrut Michael să plece cu ei? Nu ne spune… Poate că gândurile erau învălmăşite, atunci. Poate nici acum nu-i este foarte clar de ce a ales să fie, până-n ziua de azi, unul dintre puţinii saşi care mai vieţuiesc în Cisnădioara – vreo sută, din câteva mii!
“Tradiţia se păstrează cât e nevoie de ea”
Îl întrebăm pe Michael Henning ce s-a mai păstrat din tradiţiile săseşti, la Cisnădioara? Aşa, cu mâna asta de oameni care nu s-au lăsat duşi în bejenie? “Ceea ce vreţi să aflaţi, trebuia să veniţi acum 25 de ani, ca să aflaţi. Când satul ăsta mai trăia şi funcţionau toate tradiţiile – aşa cum se mai putea, în comunism”, ne răspunde, în vreme ce ne îmbie să gustăm din hencleşul pregătit de soţia lui. “După 1989, 90% din saşii care trăiau în Cisnădioara au emigrat. Și în următorii 23 de ani, până azi, vă daţi seama câţi au mai murit...! Acum, în Cisnădioara, saşi mai sunt în jur de 100. Între ei, mulţi bătrâni şi câţiva copii. Generaţia mea, a celor de 40-50 de ani, nu prea e reprezentată. Cei care mai erau au plecat după Revoluţie, că am mai rămas numai 3-4 familii mai tinere. O dată cu vecinii mei, au plecat din sat şi tradiţiile. O tradiţie se păstrează când e nevoie de ea. În germană se spune «brauchtum»; «brauch» înseamnă a avea nevoie. Nu vreau să spun că noi nu ne-am păstrat tradiţiile, dar în nici un caz nu s-au păstrat pentru a se arăta la TV, ca la muzeu. O tradiţie de care a fost nevoie şi care s-a păstrat a fost cea religioasă. Biserica... Tot ceea ce depinde de funcţionarea unei comunităţi, s-a cam păstrat. Toate sărbătorile se organizează ca înainte, dar mai puţin se merge la biserică îmbrăcat în port tradiţional, doar la sărbătorile mari, de Paşte sau de Rusalii sau la inaugurarea bisericii, după o renovare...”. Michael cunoaşte bine detaliile astea. Doar e “păstrătorul cheii bisericii”. A celei din deal, ridicată de teutoni şi saxoni, dar şi a celei din vale, construită mai încoace şi-n care se află orga, la care tot el cântă duminicile, când se slujeşte.
Ne mai îmbie cu o bucată de hencleş. “E prăjitura tipică săsească. Se face de câte ori vin neamurile din Germania. Hencleşul e, aşa, un fel de purtător de nostalgie. Și ce să le dai la neamuri cadou? Bagă 20 de tăvi de hencleş în portbagaj şi duc în Germania... Mai dau şi la neamurile lor, care n-au putut ajunge până acasă. Când sunt sărbători, sunt şi neamurile pe capul nostru! Aşa că n-am rămas singuri! (râde). Ne vin neamurile foarte des, mai cu seamă în luna mai.. Și nu ştiu cum se face, dar ei între ei, ăştia plecaţi, se pare că se văd mai des în Cisnădioara decât în Germania. Sunt mulţi care mai au casele pe-aicea.. Vin şi trag la casa lor şi le e dulce somnul, ca atunci când erau copii!” Ne povesteşte cum e când vin la Cisnădioara aproape toţi colegii lui de clasă. “Noi am fost 42, din clasa I până la a 8-a. Vă daţi seama, numai ăia când vin şi... pune pe masă, ia de pe masă... Hencleşul e obligatoriu. Și o ciorbă de tarhon! Ei zic că tarhonul din Germania nu e ca al nostru...” Că-i nostalgia gustului de acasă ori că într-adevăr tarhon cu gust ca-n Cisnădioara nu mai găseşti nicăieri, cui îi pasă...
Meşterul de cahle
Azi, poştaşul care a dus scrisorile de emigrare saşilor din Cisnădioara – numai lui nu şi-a pus-o pe masă! – nu se-ajunge din salariul pe care-l primeşte. Are trei fete. Casă grea! Și-a făcut, în curte, atelier de cahle de ceramică. A învăţat să le facă de nevoie şi acum e vestit pe şapte văi!
Povesteşte: “După revoluţie, au venit nişte nemţi care au cumpărat o casă în sat şi au vrut să o renoveze aşa cum era ea cândva şi aveau nevoie şi de o sobă de teracotă, ca pe vremuri. Și au umblat prin toată ţara să caute cahle transilvănene în centrele de ceramică. N-au găsit. Și-au dat seama că nu mai produce nimeni aşa ceva manual. Proprietara acelei case făcea terapie prin olărit. Cu argilă. Îngrijea copiii cu probleme psihice, făcând modelaj. S-a hotărât să facă ea cahle. S-a chinuit mult, în Germania. Noi aveam grijă de casa lor şi m-am gândit: ce mare lucru e să faci o cahlă. M-am apucat să fac. Când a auzit, doamna din Germania mi-a trimis cărţi, vreo 10. M--am dus la Corund, unde cunoşteam o familie de olari, şi mi-au arătat cum se face. În vreo 2 ani, am făcut toate greşelile posibile, în anul al treilea am ajuns la faza la care puteam spune că sunt în stare să fac cahle pentru sobă. Proba măiestriei se dă atunci când deschizi cuptorul. Când se face o formă de ipsos, trebuie să ţii seama de procentajul de uscare, umiditatea lutului, cât se micşorează piesa la ardere, pentru că la urmă piesele trebuie să se potrivească. Fiecare piesa are personalitatea ei, când e făcută manual... Tocmai acest lucru dă şi farmecul unei sobe lucrată manaual. Aici, vedeţi, am vechi modele transilvane, cu albastru cobalt pe un fond alb mai vechi. Le am de la clienţi care veneau cu o piesă de teracotă veche, găsită în pod. În general, sunt modele florale şi cu motivul lalelei, crizantemei, garofiţei. Un model e cu un strugure care parcă «izvorăşte» dintr-un snop de grâu, e un simbol biblic, cu pâinea şi vinul. Când se zideşte soba, mai apare un model floral care arată a soare sau o frunză de brad. Soarele e viaţa, bradul – veşnicia. Nu pot face multe sobe. Dacă fac 5-7 sobe într-un an, e mult”.
De la scrisori de dragoste, la facturi
Revenim la imaginea cu Fernandel. “Îmi amintesc... filmul a fost şi-n Cisnădioara, când eram copil. Dar e aproape o crimă ceea ce a făcut poştaşul lui Fernandel: să nu ducă scrisoarea. Dar ştiţi ce e curios? Povestea lui s-a întâmplat de-adevăratelea aici, în Cisnădioara, prin 1979. O poştăriţă s-a lăsat convinsă de cineva care a pus ochii pe un bărbat care avea o prietenă în Germania... Femeia nu voia ca omul să se încurce cu nemţoaica şi poştăriţa a ajutat-o: n-a trimis scrisorile lui mai departe şi a oprit şi scrisorile venite de dincolo. Și acea persoană care s-a înţeles cu poştăriţa a reuşit să pună mâna pe acel bărbat. S-a aflat târziu, după ce au avut copii!...”
Munca lui de poştaş... Ce era ea, mai demult? Ce este astăzi? “Scrisori... În vremurile acelea, când dădeai o scrisoare cuiva, erai sigur că omul se bucura. Azi, ducem numai veşti rele: banca, fiscul... Cel mai mult s-au bucurat în 1989, când primeau aprobarea să emigreze în Germania. Era aproape o sărbătoare pentru ei. Dădeau chiar şi un ciubuc poştaşului care le aducea cartea poştală de la Miliţie. Pe cartea poştală scria: «S-a aprobat dosarul dvs. de emigrare, vă rugăm să vă prezentaţi la Miliţie, serviciul paşapoarte, în data..., ora... Era o ştampilă tip pentru toţi. Atunci, oamenii erau cei mai fericişi. Primim şi acum scrisori pentru noi. Ne bucurăm când ne ducem la cutia poştală, deşi... acum, mai mult bagă alţii reclamele. Știţi ce mă întreb: cum ar fi fost să-i aduc fetei mele o scrisoare de la un băiat? Dar nu a fost cazul, pentru că atunci când au ajuns fetele mele la vârsta să primească scrisori de la băieţi, deja comunicau prin SMS. Nu voi şti niciodată ce aş fi putut simţi, ţinând în mână scrisoarea unui băiat pentru fata mea. Scrisoarea, în sine, şi-a pierdut utilizatorii... Sunt ce am fost cu mare plăcere: poştaş. Să am de-a face cu oamenii a fost pentru mine o plăcere. Dar serviciile poştale clasice au dispărut, cine mai scrie o scrisoare? Azi, nu mai ducem scrisori de dragoste, dar ducem facturi de speriat oamenii. Practic o meserie care îşi pierde o bună parte din sens, datorită avansului tehnologiei. Munca la Oficiul Poştal este, pentu mine, o pasiune pe care încerc să o aduc în mileniul 3. De când m-am angajat la Poşta Română, n-am crezut că durează mai mult de 5 ani. Acum, la fiecare 5 ani, îmi reînnoiesc speranţa”...
Oprim reportofonul. Computerul poştaşului Mişi dă un semn. Un mesaj de la fratele Erwin. E mai, saşii se vor întoarce acasă, pentru câteva zile...
Citește pe Antena3.ro
