Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Să-l auzi vorbindu-ţi despre frumuseţea Caraimanului pe alpinistul care a “trasat” o nouă rută pe versantul de la miază-noapte al Everestului şi care a acceptat marile provocări ale alpinismului mondial – ei bine, asta nu-i puţin lucru! Să-ţi spună Pavel Shabalin cât de mult îndrăgeşte Buştenii – “cu oamenii lui care nu par niciodată ocupaţi, cu atmosfera prietenoasă şi construcţiile de epocă, dichisite” – şi să-ţi promită o revedere la vară, în vacanţă, la pescuit, pe Valea Prahovei… nici asta nu e de ici, de colo.
Considerat “un fenomen al alpinismului mondial”, Pavel Shabalin ni s-a prezentat cu modestia specifică marilor spirite, marilor campioni.
O rută nouă pe Everest
Începem prin a-l evoca pe Ilyas Tukhvatullin, partenerul său de drum cu care a făcut prima ascensiune în “stil alpin”, în echipă de doi, a versantului nordic al vârfului Khan Tengri. Era în 2005. Alături de el, dar într-o echipă mai numeroasă, urcase cu un an înainte, pe un nou traseu, Everestul, “atacându-l” dinspre nord (există o tradiţie a echipelor ruseşti sau din ţări foste sovietice să urce Himalaya pe versanţii de miază-noapte, însă ei au marcat o nouă rută pe North Face). “Ne-am bucurat imens când am putut urca pe acest traseu care urmăreşte partea centrală de nord a Acoperişului Lumii. A fost primul meu vârf peste 8000 de metri! Nu credeam să-l pot atinge din prima încercare…”. Din 16 alpinişti, câţi au pornit la drum, doar 9 au atins culmea! A fost şi un exerciţiu de “topire” a orgoliilor, 7 dintre ei au renunţat la urcuş, pentru a-i lăsa pe cei mai buni să continue şi să pună piciorul pe piatra cea mai de sus.
Între cei 9, alături de Pavel Shabalin, pe Everest a ajuns şi uzbecul Ilyas Tukhvatullin. Pentru Ilyas, aceasta a fost “ascensiunea vieţii lui”! Pe când era cosmonaut, privind Pământul din stele, şi-a dorit să urce pe Himalaya. Ca alpinist – mai mult de un deceniu şi jumătate – a încercat să atingă din nou stelele, cu mâna. Într-o astfel de încercare, în toamna anului trecut, Ilyas Tukhvatullin şi-a pierdut viaţa, într-o avalanşă, în timpul urcuşului pe Annapurna, în Nepal…
Pe Khan Tengri – căţărare în doi, cu cosmonautul-alpinist
Rememorând ascensiunile sale alături de Ilyas Tukhvatullin, Pavel Shabalin ne duce înapoi în timp, în anul 2005, când escaladau împreună vârful Khan Tengri, tot în Himalaya nordică, la graniţa comună dintre China, Kârgâzstan şi Kazahstan. “Everestul mi-a deschis dorinţa de a urca pe alte vârfuri, de a încerca trasee noi, cum ar fi cel de pe K2 - West Face (peretele vestic) pe care îl consider victoria mea supremă, în alpinism. Pe acelaşi plan al performanţei aş pune însă şi Khan Tengri, chiar dacă este un vârf mai mic (are doar 6995 m altitudine, iar cu “căciula” de gheaţă ajunge să măsoare 7010 m – n.n.). Am urcat pe Khan Tengri în doi, cu Tukhvatullin. Era pentru prima dată când se încerca aşa ceva. Însă filosofia mea este că omul nu trebuie să repete o performanţă cu aceleaşi mijloace şi în acelaşi stil, ci să încerce de fiecare dată să escaladeze altfel. De exemplu: să urci pe un traseu mai greu, în condiţii mai grele, să fii într-o echipă mai restrânsă, chiar de doi, ori solitar… Să faci ceva într-un mod original! De aceea am ales să urcăm în doi, în stil alpin (asta înseamnă cu echipament mai puţin, fără călăuză, fără şerpaşi care să-ţi care calabalâcul etc. – n.n.). Khan Tengri a fost o experienţă dură pentru mine. Am suferit de frig, am pierdut câteva degete în urma degerăturilor (aici, involuntar, îşi protejează mâna “vitregită” cu cealaltă - n.n.), dar probabil că acest lucru m-a ajutat să învăţ lecţia condiţiei umane: «Pe munte, ca şi în adâncul oceanului, sunt mai multe probabilităţi de a muri, decât de a trăi». Provocarea – pentru alţi oameni decât cei din categoriile cărora se întocmesc statisticile – este de a reuşi să supravieţuiască dincolo de condiţia umană. Când eşti atârnat de un perete, cu doi kilometri de stâncă abruptă deasupra ta şi doi kilometri de hău dedesubt, eşti aproape obligat să gândeşti că totul e posibil: şi disoluţia, dar şi supravieţuirea. Fireşte, primul gând e spre ce e mai rău. În momentele acelea nu poţi să te aşezi. Nu poţi să aştepţi. Ce să aştepţi? Nu-ţi rămâne decât să mergi mai departe, ca să supravieţuieşti. Şi când realizezi că ai supravieţuit, ce poţi face altceva decât… să fii fericit! Iată, aşa văd eu fericirea…” Pe Khan Tengri, Shabalin şi Tukhvatullin au supravieţuit. Au atins un pisc al fericirii.
Se spune că peste 7000 de metri nu mai există viaţă. Curios, totuşi, unele specii de păsări trec dincolo de această limită, hrănindu-se cu paianjenii de stâncă, ultima urmă de viaţă pe verticală. Ce caută omul dincolo de această barieră? Poate întâlnirea cu Dumnezeu?... Până unde poate urca alpinistul, dincolo de acest punct? “Cât mai sus… Alpinismul se termină acolo unde se sfârşeşte oxigenul!”
“Bariera de oxigen”
Ea poate fi, pentru unii, la 7000 de metri, pentru alţii la 4000… Totul ţine de organism, de condiţia fizică, de felul în care îţi ajuţi corpul să se acomodeze. Printre adepţii “stilului alpin” în cucerirea vârfurilor muntoase există acum numeroase discuţii dacă nu ar trebui să se urce şi fără tuburi de oxigen. Adică urci atât cât te ajută plămânii. Despre acomodarea cu înălţimea şi prevenirea “răului de altitudine”, Pavel Shabalin ne povestea: “Când eram la 4000 de metri, aveam un amestec de stări sufleteşti. Urcam un timp, apoi coboram, şi urcam iarăşi… Din pricina aceasta, expediţia noastră pe Everest, în 2004, a durat trei luni. Cea mai derutantă perioadă a fost cea a parcursului de la 4000 de metri, dar era necesar ritmul acesta de urcare şi coborâre, pentru a ne pregăti în vederea viitorului asalt. Am înţeles asta abia la coborârea de pe Everest, cu altimetrul în mână. Dacă am fi pornit în jos brusc, de la 8000 de metri, unde nu aveam oxigen, ne-am fi pus organismul în pericol.” Dincolo de limitele unde omul are oxigen şi poate trăi ca fiinţă biologică, probabil că se produce o schimbare fundamentală. Cum se raportează alpinistul faţă de valori umane cum sunt: viaţa, moartea, Dumnezeu? “Da… e o întrebare la fel de problematică precum cea dacă există viaţă după moarte…?” şopteşte Pavel Shabalin. “V-aş vorbi mai degrabă despre Everestul fiecăruia dintre noi. El este o etapă finală a unor cuceriri succesive. Pentru mine Everestul, cel adevărat, a fost un succes sportiv şi o mândrie personală. Dar vreau să vă spun că, atât înainte cât şi după Everest, atitudinea mea umană, de fiinţă perfectibilă, a fost construită mereu pe ideea dobândirii, la capătul performanţei, a unei noi personalităţi, în dependenţă de pariul pe care l-am pus de fiecare dată cu mine”.
Alpinistul – un model?
Ne-am fi aşteptat ca Pavel Shabalin să pledeze pentru… alpinismul de masă. În general, aşa procedează campionii, din orice sport ar fi ei. Maestru internaţional al sportului, Shabalin s-a dovedit ceva mai reţinut. Asta poate şi pentru că nu este vorba despre un sport obişnuit – deşi riscuri sunt şi în ateltism, gimnastică sau fotbal –, ci despre unul… “extrem”. “Nu vreau să fac o popularizare a alpinismului, nu cred că trebuie promovat ca sport de masă. Am copii – un băiat şi două fete –, am doi nepoţi şi mă bucur de fiecare dată când ei fac sport. Să încurajezi alte sporturi, mai puţin dure – e OK, să încurajezi călătoriile – e OK. Suntem foarte mândri de Scott, de Amundsen, de Hillary… În secolele trecute, ei au împins societatea înainte prin cuceririle lor. Dar să spui generaţiilor tinere: «Haideţi, urmaţi-i! Porniţi în orice condiţii spre Polul Nord! Urcaţi Everestul, cu orice risc, solitari şi în stil alpin!». Niciodată nu aş recomanda asta. Noua generaţie trebuie să aleagă singură dacă merge pe drumuri bătătorite sau încearcă o cale nouă. Tinerii trebuie să aleagă singuri dacă fac din cucerirea unui vârf scopul principal al vieţii lor, după care, atingându-l, să caute alt vârf, fie şi cu un metru mai înalt. Pe de altă parte, modelul alpinistului poate fi transpus în viaţa obişnuită, pentru că eu cred că, de fapt, fiecare om are Everestul lui. Spre acela, da, îi îndemn să urce!”.
Scurtă notă biografică
Cine este Pavel Shabalin? S-a născut în 1961, la Kirov, în Rusia, şi a fost atras de mirajul înălţimilor. A început să escaladeze munţii, încă din anii ’80, “cucerind” mai multe vârfuri din Himalaya. A atins Everestul, cel mai înalt punct de pe Pământ (8848 m), în anul 2004. Este maestru internaţional al sportului din anul 1994. Acum este antrenorul echipei Rusiei de escaladă pe gheaţă, iar în oraşul său natal anul acesta se organizează etapa finală a Campionatului Mondial de Escaladă pe Gheaţă (una dintre etape având loc în Buşteni, România).
Citește pe Antena3.ro
