Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aici, la Nicula, sunt şi eu o pereche de genunchi şi de coate care se târăsc. Legitimatia de jurnalist nu mă scuteşte de manifestarea publică a pocăinţei, nu am cum să stau la gard şi “să iau notiţe”. Pe de altă parte, sunt sigur că altfel reportajul ar fi lipsit de autencitate.
Un grup de moldoveni în faţa mea, un cuplu de bănăţeni în spate. Dangăt de clopote la nişte timpi liturgici, câte-o tocă pre note sacre, din timpuri de prigoană. Şi rugăciuni. Personale. I-am vazut pe credincioşii adunaţi aici cum închideau cărticele de rugăciuni înainte de a porni în această procesiune smerită. Sau “umilitoare”, cum ar spune alţii.
Eu n-am carticica de rugăciuni, am o agendă pe care o ţin în buzunarul pantalonilor ca de camuflaj. Sau de proletar al pixului.
Cât de lung pare acatistul Maicii Domnului când citeşti absent, când nu trăieşti versurile, când eşti doar lut care nu absoarbe Apa. Multe strofe “ciudate”, cu nişte intercalări care poarta titulaturi specifice. Dar întregul “imn” religios închinat Maicii Domnului este acum rezumat, esenţializat într-o rugaciune care sună aşa: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi !“ O aud la răstimpuri, nu-mi dau seama exact de unde vine, dar în învălmăşeala de credincioşi, de clopote, de cântece, de psalţi, totul în jur pare O Rugăciune.
Sunt impresionat de oamenii în vârstă care se încăpăţânează sa fie “trup si suflet” la aceste pelerinaje. Ca vârstă, corespund celor pe care adeseori, în oraşele cu prea puţine mijloace de transport în comun, cei tineri şi cu griji, serviciu...tot tacâmul social, îi admonestăm (când cu gândul, când cu vorba), că ”nu mai stau pe-acasa!”. După vârsta, ei ar fi. Dar nu as şti sa zic acum daca predomină mediul rural sau aici e o împreună-lucrare geografică.
Icoana făcătoare de minuni a Fecioarei Maria va fi scoasă în mijlocul pelerinilor în cursul noptii. Nu am vazut-o niciodată în realitate, n-am vorbit cu Maica Domnului închipuită tainic de preotul zugrav Luca la 1681, nu i-am şoptit ce am pe suflet. Dar ştiu că este mai mult decât o icoană făcătoare de minuni. Este o podoabă sacră a Ardealului, a obidiţilor români din Transilvania. Prima oară a lăcrimat la 1699 (deci înainte de vicleana Uniaţie), fapt consemnat de cătanele habsburgilor.
Am încheiat un tur de biserică (cea micuţă, din lemn), puţină nevoinţă. Ridic puţin privirea, “trenuleţul” pelerinilor îşi continuă traseul penitenţei. Oare cine să fie locomotiva? Voinţa fiecărui credincios, conştiinţa? Sau însuşi Hristos care poarta Crucea cea grea a păcatelor lumii?
