Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„S-a dat misiunea, am plecat la pacient. Căzuse pe stradă, căldură, omul plecase să ia ceva pentru colivă. Asta am aflat mai târziu. Îl scosesem din sincopă, lucram la el și am simțit ceva. M-am uitat în jos, tricoul era plin de sânge. Și pe vesta era, se prelingea și peste ecusonul cu Ambulanța. Curgea din nas ca din pompă, Am început să văd stele verzi, am zis: «Stop, gata, acum eu sunt pacientul». Moșulică își revenise, eu mă țineam de un copac, se învârtea lumea cu mine. Am aplicat măsurile de prim ajutor pe mine”. Alex e unul din veteranii Ambulanței București, profesionist de la 15 ani când a venit ca voluntar. Are 35 de ani din care 20 de teren greu, iar canicula ultimelor veri i-a dat de furcă: sunt prea mulți pacienți care riscă inutil. „Mă, nene, stau și mă gândesc: se anunță la televizor, vorbește lumea să nu iasă cei bătrâni pe stradă când este căldura cea mare. Și, pe la 2 -3, după prânz, peste cine dai căzuți în stradă? Exact peste ei. Înțeleg că unii chiar trebuie să iasă, dar cei mai mulți pleacă aiurea”, crede Vlad, partenerul de ambulanță a lui Alex, șofer, care, la fiecare caz, se transformă în mâna dreaptă a asistentului.
Alex și camaradul lui abia au intrat în tură și ard repede o țigară în marginea garajului cu „specialele” alb-portocalii, așteptând să cadă cazul din cer. Adică din megafonul urcat pe stâlpul din mijloc, de unde curg alarmele venite de la dispecerat prin viu grai: nume de medic și număr de ambulanță răsună peste loc, iar echipajele pleacă cu sirenă și albastru de girofar către urgențe. Media, pe timp de vară, e cam de o mie de urgențe pe zi! „Le faci pe toate, dar apar întârzieri. Deficitul de personal e de 60 la sută, la noi”, calculează un asistent. Altul îl completează - „le faci și, când ieși din tură, ești inert. Plantă, tată!”.
Alex trage de tricoul portocaliu de plastic cu sigla SABIF și își aranjează vesta. „Sculele” - adică aparatura medicală și trusele - sunt de mult puse pe poziții: la sincopele și leșinurile provocate de căldură trebuie să acționezi repede. „Pot să intre în stop (cardio-respirator n.n) repede. Trebuie să știi cum să acționezi, trebuie să știi clar ce se întâmplă în corpul acelui om. Nu e ceva ca și cum le dai cu apă pe față și le trece. O intervenție la un astfel de caz poate să dureze și 20 de minute. Timp în care lucrezi direct pe asfalt. Apa curge pe tine, sconcsul e finuț în privința mirosului. Transpirația îți intră în ochi, tragi greu aer în piept, că e fierbinte. Plămânii se topesc, acolo bate soarele. Dar toate astea le simți după ce termini cazul. Când lucrezi la pacient nu ai timp să simți nimic: nici căldura, nici transpirație, nimic. Doar tragi de om să-l aduci înapoi”.
Vrăjitorul care simte infarctul la om, babele secerate și moșulețul scăpat din dogoare
Acum ceva timp, canicula a adus SABIF-ului un caz interesant. La o biserică, după slujbă, vreo 10 bătrâne au căzut din picioare, de căldură. Primul, acolo, a ajuns Alex. Un pic buimăcit de numărul mare de paciente întinse pe caldarâm, asistentul a avut o idee genială: le-a tras pe băbuțe, una câte una, la umbra gardului. După ce le-a înșirat, a atârnat în dreptul fiecăreia branule cu săruri și lichide de susținere. „Era așa o imagine… cum vezi prin filme sau pe la știri”, zâmbește asistentul. În ajutorul lui au venit repede alte echipaje ale SABIF, situația s-a rezolvat, niciuna dintre băbuțe nu a trebuit să fie dusă la spital.
Ultimul caz de „lovit de caniculă” pe care l-a avut veteranul Ambulanței a fost ieri: bătrân de 91 de ani, ieșit la cumpărături. Omul s-a dus la mall, a trebuit să meargă câteva zeci de metri pe jos, de la stația de tramvai la intrarea în complexul comercial. I-au fost de ajuns, a căzut secerat. „Am primit cazul, sincopă. Asta înseamnă pierderea bruscă a stării de conștiență. Cazi din picioare, nu-ți mai aduci aminte de nimic. Înaintea noastră ajunseseră cei de la Pompieri, dar cu o mașină de stins incendii. Am ajuns, omul avea și un traumatism cranio-cerebral după ce căzuse. Am luat măsurile care trebuiau și, în plus, am descoperit că moșulețul avea și probleme cardiace, și probleme neurologice. Și el ieșise cu căruciorul, la unu, la prânz, la cumpărături”, povestește Alex. Nu comentează despre ideea bătrânului care a riscat - „Toți trebuie salvați!”
Angajatul SABIF este un fel de vrăjitor: simte infarctul la om. „După atâta muncă și atâtea cazuri, văd și simt când se apropie momentul”, zice asistentul, iar cazurile astea se înmulțesc mai ales pe torid. „Uite o poveste: am mers la caz, femeie, 47 de ani, atac de panică. Cald, se certase cu iubitul, luase ceva, Extraveral. Ne-a zis că o durea măseaua și că se știe cu atacuri de panică. În capul meu a început să se deruleze programul: supraponderală, problemă cu glandele tiroide - că avea gâtul ușor mărit în volum -, fumătoare, consumatoare de cafea și alcool, factori de coagulare crescuți. Concluzie: risc destul de mare de infarct. Ne-am apucat de ea: EKG-ul nu arăta nimic. Decid să îl repet; ceva mă mânca pe dinăuntru. La a doua electrocardiogramă văd o undă care nu părea fiziologică. Am zis: asta îmi face infarct. Am băgat șase EKG-uri în 20 de minute. Și, până la urmă, a venit infarctul. Cum mă așteptam. Am dat în ea cu defibrilatorul, acum e bine, stentată”.
Citește pe Antena3.ro
La SABIF sunt și alții prezicători în ale belelelor grave. Și scot omul din moarte, deși el nu vrea. „Uite, tot legat de caniculă și de ce facem noi aici. Se primește apel, bărbat, 40 de ani aflat la sala de sport. Omul trăgea la fiare, afară 39 de grade. Merg colegii, el spune că îi e rău. Nu are greață, nu are dureri, are, așa, o stare de rău. I se fac analizele, colegii ridică din sprânceană când văd EKG-ul. Simt că e ceva aiurea, cred că poate să dea în stop. Ei, ce să vezi? Sportivul nostru își revine și zice că nu mai are nevoie de ajutor. Refuză transportul la spital. Și când să semneze foaia că refuză să fie dus la camera de gardă, cade tăiat. Intrase în stop. Colegii care o simțeau că vine, l-au resuscitat imediat”, povestește Alex. Bărbatul a fost adus înapoi din moarte de oamenii SABIF, dar nici „mersi” n-a zis. Echipajele sunt obișnuite, nu pun la suflet. Își continuă alergarea la alte urgențe spunând rugăciuni. Și cam toate se referă la aerul condiționat de pe autospecialele vechi: „Dă, Doamne, să nu se strice!”.
Misiune: de la sincopă de caniculă la sepsis
O misiune cu un echipaj SABIF pe timp de caniculă e ca și cum ți-ai căuta singur de furcă. Prima dată, doar că ridici vesta - articol obligatoriu din dotare - te trec nădușelile. Prognoza meteo zice că sunt 38 de grade Celsius, pe bordul „specialei” scrie 39. Pe străzile înghesuite și cea mai mică crăpătură în asfalt se simte. Zdrăngăne toate, uruie ceva dedesubt, piuie aparatura. Sirena acoperă fondul, ambulanța se hâțână ca tramvaiul 16 pe linia veche și ruptă de pe Sfânta Vineri, colț cu Sfântul Gheorghe. Centura de siguranță e sfântă. Picături de transpirație se adună întâi pe creștet. „Condiționatul” trage, suflă, dă rateuri. Pe ceafă se adună umezeală, simți cum echipamentul începe, curios, să strângă. Parcă vesta presează plămânul acolo unde-i cel mai cald. E amiază, ambulanța merge la risc pe linia de tramvai - oricând poate rămâne cu cauciucurile franjuri, atât de ascuțite sunt faliile apărute în beton lângă șine. Câteodată, mai apare, brusc, câte o țeavă sau un rest rupt din linie, iar ambulanțierul nădușește tot înainte să tragă brusc de volan. „Bum!” - face tubul de oxigen, iar targa clincăne de parcă ar vrea să spargă portierele. Temperatura a mai crescut cu un grad pe bord, afară, în soare, în stațiile STB, vezi mulți bătrâni. Te gândești care dintre ei va fi următorul pacient, continui goana spre urgența deja alocată de dispecerat: e tot unul căzut de caniculă.
Alex zice că, de ceva vreme, circulă o nouă modă. Sunt unii care au învățat să pună „Urgențele” pe jar. „Transformă cazuri de grad trei în cazuri de grad zero. Au câte o indigestie și zic la 112 simptome ce se leagă de infarct. Ajungi la adresă cu defibrilatorul pregătit și vezi că ăla e balonat, că a mâncat gras. Îți mai și zic în față că au făcut asta, să vii mai repede. Și n-ai ce să le faci. Iar în paralel sunt oameni educați, cu pregătire, care fac infarct și nu sună pe motiv că ambulanțele ar trebui să meargă la cazuri mai grave. Stau cu durerea în ei, cu toate simptomele și apelează când, uneori, e prea târziu. Așa am avut eu cazuri”, povestește asistentul. Apoi tace, se gândește la ultimele cazuri în oglindă: la ăla care „a dat telefon la salvare” că băgase prea multă slănină la prânz și la doamna profesoară la care a ajuns în ultima secundă. Ăluia i-a trecut greața imediat cu un metoclopramid, bătrâna profesoară a fost resuscitată minute în șir cu compresii toracice.
Ambulanța ajunge repede la adresa comunicată, undeva în fund de Ilfov. Case mari, neterminate, în margine de câmp, unde bate și mai tare pârjolul. Unuia i s-a făcut rău de la căldură, abia fusese la spital. Doi pași, după ce cobori din „specială”, cu aparatele pe tine îți dă senzația că te afunzi în ulița de pietriș, iar praful se lipește murdar de orice părticică de piele. Liotă de familie așteaptă ambulanța, pacientul zace. După nici un minut, Alex intră în alarmă: nu e numai de la caniculă, cazul nu îl vede bine. Vlad, din instinct, scoate targa - nivelul apei pe gulerul echipamentului concurează cu apa strânsă în piscina de plastic unde se bălăceau puradeii neamului. Asistentul lucrează ca un robot: gesturi clare, setări precise. Toate analizele se fac rapid, Vlad, ambulanțierul, completează acțiunea. Doar la întrebările adresate familiei e mai greu: răspunsurile sunt limbaj mixt. „Haoleo, ieri am fost ando spitalo. Dă, mo, prosopo! Nu e problemă, dom’ doctor, so mai avez infecție urinară”. Oamenii SABIF sunt siguri că nu e doar căldura de vină și nici infecția urinară și, printre puradei și barosani la bustul gol, înfig branule în pacient și îi pun masca de oxigen. Familia celui ce are nevoie de medic stă la umbră, oamenii SABIF se preling pe lângă targa pe care a fost pus bolnavul. Înainte de a fi ridicat, neamul a întins pe brancardă cearșaf nou, a pus și o pernă. Când unul vine cu un pui de pernă, Alex și Vlad se uită cruciș pe sub picăturile de nădușeală.
Până la urmă pacientul e pus în specială, echipajul pornește spre spital. Vlad se transformă într-un fel de Verstappen, în spate Alex face echilibristică: în viteza mașinii schimbă curat perfuzia. Nu se mai simte pic de caniculă, oamenii sunt concentrați pe ce au de făcut. „Uite, înainte să fac vreo mișcare mă uit la roata ăluia din față. Acolo văd ce intenție are ca să pot să evit în caz de ceva”, zice Vlad, care forțează autoutilitara veche. Alex nu zice nimic, e concentrat pe monitoarele cuplate la pacient.
La spital se confirmă ideea echipajului și se trece pe răboj un alt om prins de nenorocire: pacientul căzut din pricina caniculei e suspect de sepsis și de COVID. Plămânii abia mai funcționează, omul ar trebui intubat. Sfârșitul misiunii înseamnă un litru de apă dat de dușcă de către cei doi de pe ambulanță. „Sunt oameni care nu aveau parte nici măcar de jumate din apa asta. Am fost la cazuri în care, pe șantier, muncitorii intrau în colaps fiindcă nu aveau și nici nu li se dădea apă. Căci, nu era cod roșu”, își aduce aminte Alex.
„Bă, azi m-ai biciuit”
După o tură de caniculă simți că tot creierul e cenușă, iar putere nu mai ai deloc. Curios, îți aduci aminte doar cazurile pe care le-ai rezolvat și nu că te-a fript arșița. Doar când ajungi acasă apar primele semne. „Atunci începe organismul să discute cu tine. Și îți zice: «Bă, azi m-ai biciuit. Nu mi-ai dat apă cât trebuie, nu m-ai hrănit, nu m-ai odihnit». Iar discursul ăsta se termină cu tine inert, fără chef de a mai face ceva. Dacă ai copii, le zici că n-ai stare de ei. De ai nevastă, o șutui, îi zici să plece. Dacă ai ceva de făcut pentru casă, îți bagi picioarele, lași pe altădată. O altădată, care nu va fi. Și știi asta”, povestește Alex.
Mulți de la SABIF, după „o tură de caniculă”, rămân încă într-un fel de automatism: mănâncă puțin, sorb apa cu litrul. „După o zi d-asta mă gândesc cât am pierdut. În kilograme. Pauzele dintre pacienți sunt folosite pentru hidratare. Bem cam patru litri pe tură, dar, la sfârșit, urina e puțină. Și galben-închis. Semn de deshidratare”, spun oamenii de la SABIF. Unul e un pic șucărit - „tu te faci praf și te gândești ce cazuri ai avut. Ca ăsta care a chemat acum ambulanța, că era la Gara de Nord, transpirat tot. Zicea că e de la căldură, dar am descoperit că omul e constipat. Și pentru asta luase vreo 40 de pastile de Dulcolax. Om la 50 de ani! Cum să nu-i fie rău? Curgea apa din el de parcă îi aruncase cineva o găleată peste cap”. Altcineva continuă șirul cazurilor ciudate întâlnite de SABIF în caniculă: „Unul a zis că n-are chef să iasă în căldură, a chemat ambulanța. Motivul: o carie la o măsea! Și să-l ducem la Sfântu Ioan, unde e secție de gardă pe chirurgie maxilo-facială. Când am refuzat, ne-a reclamat!”. „O vânzătoare a pățit-o rău. Fumătoare înrăită, tot ieșea în soare din magazin. În magazin - frig, că lucra în zona frigiderelor, afară - caniculă. A dat în stop. Am salvat-o”, mai își aduce aminte Alex.
O parte grea a cazurilor în caniculă sunt cele în care dai de câte un pacient corpolent, care suferă cu inima și trebuie să fie dus la spital. Pompierii nu vin în ajutor dacă suferindul nu are mai mult de 100 de kilograme. „Ia să ne vezi cum e când ajungi la adresă și omul stă la etajul zece. Și are cam 90 de kile și trebuie dus la spital. Prima dată e cumva bine: urci cu liftul. Dacă merge. Ai pe tine uniforma și duci rucsacul - 15 kilograme, defibrilatorul - 11 kilograme și oxigenul, de fontă, de 15 litri. Cari și mușamaua după tine, căci știi ce urmează”, începe Alex să povestească. Mușamaua e un fel de prelată, prevăzută cu mânere pe care sunt transportați anumiți pacienți. Asistentul continuă: „Să vezi fericire. Mușamaua asta e prevăzută cu opt mânere, deci opt inși ar trebui să care. Ce te faci, că tu ești doi - tu și ambulanțierul. Iar omul ăla trebuie coborât zece etaje pe plan orizontal, plus că mai ai în cârcă și aparatura. Plus hurdubaia de oxigen. Când am ajuns la mașină cu pacientul instalat ok, ni s-au înmuiat picioarele”.
Ghinionul echipajului lui Alex nu s-a terminat la pacientul corpolent. Tot în aceeași zi, coșmarul a devenit realitate: s-a stricat aerul condiționat al „specialei”. În mașină, recordul de căldură a fost bătut cam spre ora 15. Se înregistrau 63 de grade Celsius pe termometrul din dotare. N-au avut ce face, au trebuit să continue tura. Altă autospecială nu exista, managementul SABIF are ani buni de când solicită continuu mașini noi.
„Toate astea contribuie la o degradare fizică a noastră”, spun angajații de la SABIF - „Sunt boli profesionale pe care le capeți. Prima e hernia de disc. Apar bolile de inimă și diabetul. Pe astea le faci, tot așa, repede. De la stres. Ambulanțierii chiorăsc. Dau în deficit vizual la turele de noapte în care își forțează acuitatea vizuală. Studiile arată că un an de ambulanță înseamnă cam trei ani de muncă la un serviciu normal”, spun angajații SABIF. Cam asta este viața celor de la Ambulanța București-Ilfov, chit că e caniculă sau nu: „Ideea principală e să salvăm cât mai mulți”.
