Sara Dootz, ambasadorul României în Marea Britanie

Viscri, un sat în inima Transilvaniei, ar fi rămas necunoscut mult şi bine dacă un cap încoronat nu şi-ar fi cumpărat o casă în centrul localităţii. Dacă nu ar fi fost prinţul Charles, te-ai fi întrebat ce poate să aibă satul acesta atât de deosebit. Drumurile sunt înfundate, pe alocuri lipsesc, iar cei zece kilometri de la drumul european ar întoarce din drum pe orice turist cu pretenţii.

Este însă un sat neatins de timp, cu case mari, săseşti, şi cu una din cele şase biserici fortificate incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Viscri o mai are pe Sara Dootz, care de 20 de ani este şi ghid turistic şi îngrijitor la biserică, trage clopotele şi veghează asupra comunităţii. Sara nu este însă o femeie obişnuită: s-a născut la 14 noiembrie, în aceeaşi zi cu prinţul Charles, doar că mai repede cu câţiva ani.

Îl cunoaşte pe moştenitorul Coroanei încă de la prima sa vizită în Viscri, atunci când a decis să cumpere o casă. De atunci îi veghează obiceiurile şi are grijă ca de fiecare dată când Charles vine în România să aibă parte de ce este mai bun.
"Aşa a spus prinţul, să fie casa mea, că asta o să vă aducă faimă şi turişti. Şi aşa a fost. Mulţi turişti când vin întreabă unde este casa prinţului. Casa e aranjată cu mobilă veche, cum îi place, şi ştiu eu când înnoptează are o căniţă ştirbă, din 1914, din aia îşi bea cafeaua. Că aşa preţuieşte vechiul. Îi mai place aicea că e natură pură şi mănâncă pur biologic. De fiecare dată când vine aici, se apleacă peste fiecare floare, mă îmbrăţişează, mă sărută ca pe o mamă, poate pe Elisabeth n-are prilejul atâta să o îmbrăţişeze", povesteşte mândră Sara Dootz.

Şi prinţul Charles se pricepe la surprize. I-a demonstrat-o chiar în acest an, când i-a trimis un pachet care a lăsat-o pe tanti Sara fără cuvinte: "Eu i-am trimis prin Jessica Douglas (preşedinte al Fundaţiei Mihai Eminescu, patronată de prinţul Charles – n. red.) nişte nuci de aicea, din curte, sunt nişte nuci mari. Mi-a mulţumit şi mi-a trimis miere din grădina lui. Mi-a scris de ziua mea patru pagini de mână. Avem o zi amândoi, în 14 noiembrie, eu în ‘36 şi el în ‘48 şi aia poate ne leagă. Şi ne felicităm de fiecare dată. Mi-a scris mult dar mi-au citit fetele, eu sunt ca vaca la poarta nouă, dar am scrisoarea bine sub ramă. Am primit un pacheţel fără expeditor. L-am desfăcut şi am văzut un borcan de miere şi o scrisoare lângă şi am văzut că acolo era ştampila coroanei.

Aşa că eu zic acum că mănânc miere de la albine prinţese!". Cum e mierea regală, întreb, mai bună ca a noastră? "E, tot miere e şi aia", răspunde tanti Sara după o pauză diplomatică de gândire.

Îi place să vorbească despre prinţul Charles, mai ales când turiştii o întreabă unde şi-a ridicat casa. "Mulţi români spun că are aici teren de vânătoare, că are una alta, nu, el vrea să ne ajute pur şi simplu. De câte ori vine vede ce s-a făcut cu banii ăia şi de-aia tot dă". De-abia aşteaptă să vină primăvara, preferată de prinţ pentru vizitele în România. "Era să vină şi acum în mai dar a dat de ştire că are probleme de sănătate dar o să vină în mai".

Plouă mărunt la Viscri, mocăneşte, vreme de stat acasă la căldură. Tanti Sara e însă la datorie, la biserica fortificată, are un autocar cu turişti din Bucureşti şi alţii care vorbesc nemţeşte. Le povesteşte despre saşi, despre istorie şi răspunde fără să se supere la orice întrebare. Turiştii din Bucureşti sunt curioşi să ştie ce făceau oamenii în Viscri înainte de război. "Agricultură", le răspunde Sara, care îi portă prin timp până în zilele de astăzi. Intră şi în politică, dar mai târziu, după plecarea turiştilor, ne spune că numai cu cei care ştiu să audă şi pot să transmită mai departe. Oaspeţii o întreabă dacă ar fi mai bune cu Klaus Johannis prim ministru. "Domnul Johannis e un sas moale", zice. "Nu se zice moale, se zice orientat", o completează un turist. "Se zice că dacă ar fi un sas, am primi din vest, din afară. Acela nu făcea faţă", pufăie tanti Sara.

Turiştii plătesc taxa de intrare şi înainte de plecare o întreabă unde e casa prinţului. "Când coborâţi, vizavi de Caroline, de fata mea, sunt două case albastre, sunt nişte lemne puse în faţă, pe partea dreaptă. Dar vă rog, nu mai lăsaţi atâţia bani".

Din banii turiştilor se renovează biserica, iar numărul lor continuă să crească de la an la an. "Dacă dai la fiecare un pic de suflet sau îi spui din inimă, ţi se întoarce înapoi.  Anul trecut au fost peste 10.000 în satul acesta mic izolat şi 10.000 ori 4 face o grămadă de bani şi mai lasă şi câte o donaţie şi aşa putem merge mai departe. Biserica este a noastră, au făcut-o strămoşii noştri, noi nici nu cerem, noi facem tot. În fiecare an când strângem bani din intrare şi din mici sponsorizări facem ceva. Acum doi ani am restaurat orga, e o orgă foarte bună, acum trei ani am făcut intrările şi turnul, acum patru ani am făcut muzeul, că Banca Mondială ne-a dat nişte bani de-am făcut podeaua şi scările din lemn de strejar. Acum trebuie să consolidăm turnul, la primăvară. Dacă puni bani unde trebuie poţi face şi cu puţin, mult. Că nu trebuie să fii corupt şi nici avar".

Turismul e o sabie cu două tăişuri, continuă Sara. "Ar fi bine ca satul acesta să rămână aşa mai liniştit, nu să fie un autobuz după celălalt. Ar fi bine să fie linişte, ce caută omul, şi să meargă vitele noastre dimineaţa în linişte pe stradă la păscut şi seara să aibă linişte să vină să nu le deranjeze autobuzele. Noroc avem că nu sunt străzile bine făcute. Vara facem agroturism dar nu-i putem găzdui pe toţi, măcar că avem locuri pentru vreo 60 de persoane. Fiecare are vreo două-trei camere, baie şi celor pe care îi iau în gazdă le fac şi de mâncare. Îi controlăm pe toţi, noi nu putem să avem camerele să intri în pluş până la glezne dar trebuie să fie curat. Pe turişti îi atrage că gătim ecologic, noi nu cumpărăm decât zahăr, ulei şi sare, restul tot de acasă".

Mai sunt 24 de saşi în Viscri, faţă de 400 câţi erau înainte de revoluţie. Nu le e dor de casă, nu se întorc saşii?, întreb. "Vedeţi dumneavoastră saşii sunt orgolioşi, dacă au plecat o dată sunt prea mândri să se mai întoarcă. Înainte biserica asta era plină. Acum 10, maxim 15 mai vin. Suntem 24 de saşi din care vreo 5 peste 80 de ani şi nu mai pot să urce. Copiii noştri sunt ori la serviciu ori la facultate".

Puţini câţi sunt, vin tot a doua săptămână la slujbă, biserica din Viscri fiind cea mai veche din Transilvania unde încă se slujeşte. A fost construită în 1225 şi se ţine bine, datorită îngrijirii continue.

Ne îndreptăm cu paşi repezi spre ieşire, tanti Sara se grăbeşte spre Criţ, un sat alăturat, are o treabă. La ieşire, o cerşetoare, dar nu cere bani, îţi vinde ciorapi. Întreb cum e cu comunitatea romă, cum o tratează saşii. "Noi avem peste 400 de ţigani aici dar nu ne plângem, ei au suflet bun, dar nu progresează. Dar noi nu avem probleme. Îi motivăm, fac şosete pentru turişti, îi lăudăm, le dăm de lucru". De lucru au, mai ales în domeniul construcţiilor. "S-au vândut vreo 35 de case, au cumpărat mult englezii, austriecii, vin vara. Întâi au fost cu 5.000 de euro, după aceea cu 10.000, 15.000 de euro. E un loc liniştit, vin, îşi mai aduc prietenii. Acum îşi face casă Peter Maffay, cântăreţul acela vestit".

În timp ce trage poarta de lemn, ferecată cu lacăte grele, tanti Sara se scuză că trebuie să plece. Se scuză şi de vreme, că am prins un timp aşa de câinos. Ne invită la slujba de Crăciun, când saşii se adună la biserica lor seculară şi aprind lumânări. Dar ne invită şi în primăvară, când prinţul Charles sigur va veni pentru câteva zile să se bucure de farmecul liniştii de la ţară.