Şi-a strâns în braţe tatăl, după 20 de ani

Carmen a venit din Italia miercuri după-amiază. De la aeroport, a fost dusă cu maşina poliţiei la o şedinţă de consiliere psihologică. Conform regulamentului. Trebuia verificat dacă fata crescută în orfelinat şi printre străini e destul de puternică psihic pentru a-şi revedea familia. Consilierea, care a durat două ore, a obligat-o, cumva, să trăiască în avans emoţiile evenimentului ce urma să se întâmple a doua zi. Spre seară, Carmen era atât de tulburată, încât îi tremurau mâinile. „Nici acum nu pot să cred că e adevărat. Nu pot să cred că îmi voi cunoaşte familia”.

Povestea lui Kraiczar Alexandru

În timp ce Carmen îşi spunea povestea în faţa psihologului, la 600 de km depărtare, în Oradea, tatăl ei, Kraiczar Alexandru, împreună cu fiica lui cea mare, Angela, urcau în trenul ce avea să-i aducă la Bucureşti. Bărbatul trăieşte doar din ce câştigă lucrând sezonier în Ungaria, la muncile agricole. Acum s-a întors în ţară special pentru întâlnirea cu fiica lui. Ultima oară când a văzut-o, în noiembrie 1994, ea avea 9 ani şi-un sorţuleţ cu buzunarele pline de nuci. Plecase să se joace, în zona gării CFR din Curtuişeni, împreună cu verişoara ei, care seara s-a întors singură acasă. A povestit, mai târziu, când Carmen era deja dată dispărută la poliţie, că, în gară, un bărbat s-a apropiat de ele şi le-a oferit o monedă de 5 lei. Ea s-a speriat şi a fugit, lăsând-o pe Carmen în urmă. Multă vreme, Kraiczar Alexandru a trăit cu teama că acel bărbat i-a făcut ceva rău fiicei lui şi a omorât-o. Nici nu mai îndrăznea să spere că ea e în viaţă, dar sufletul de tată îl împingea adesea spre postul de poliţie, să întrebe ce se mai aude cu cazul lui. Nu s-a auzit nimic, până în 2007, când a fost chemat să povestească artistului criminalist Florin Lăzău cum arăta fiica lui, pentru un portret robot. Apoi, a urmat din nou o tăcere lungă, de şapte ani. Până acum două-trei luni, când poliţiştii l-au chemat şi i-au luat probe ADN, pentru a le compara cu profilul genetic al fetei din Italia. Atunci a reînceput să spere din toată inima, neîndrăznind încă să se bucure. O speranţă amestecată cu durere şi cu teamă. Dacă nu e ea?
Din toată sărăcia lui, Kraiczar Alexandru şi-a cumpărat pantofi noi, pentru „revederea de la Capitală”. Şi-a pus pantalonii de stofă şi a încercat zadarnic să cureţe degetele încă înnegrite de la tutunul cules pe câmpul din Ungaria. N-avea bani de tren, şi nici IJP Bihor bani de motorină, ca să-i aducă într-o maşină, aşa că au venit, el şi fiica lui, însoţiţi de o poliţistă, la clasa a II-a, cu trenul. Cu tot cu întârzierea previzibilă, un drum de 15 ore. Noaptea, spre sudul ţării în care se pierduse fetiţa lui, în urmă cu 20 de ani.

Certificatul de naştere

De la Gara de Nord, poliţia i-a adus pe cei doi în sediul IGPR. Singurul lor bagaj e o pungă mare de plastic, cu câteva haine, portofelul şi încărcătorul de la telefon. Mobilul, un aparat vechi, s-a descărcat pe drum, iar ei cer voie să-l încarce la o priză, pentru că, imediat după reîntâlnire, trebuie să-şi sune familia din Bihor. Ceilalţi fraţi ai lui Carmen aşteaptă acasă, cu sufletul la gură, să afle dacă e ea. Ar fi vrut şi ei să vină, dar n-au avut cu ce...

A venit din partea lor doar Angela, sora lor mai mare. Ea avea 15 ani când a dispărut Carmen, aşa că-şi aminteşte exact drama acelor zile. Angela nu ştie decât ungureşte, iar tatăl îi traduce întrebările. Deschide un portmoneu şi din spatele unei folii în care e o iconiţă cu Maica Domnului, scoate o hârtie îngălbenită şi subţire. Ca un pergament. O despătureşte cu grijă şi ne-o arată: e certificatul de naştere al surorii dispărute, pe care tatăl l-a purtat tot timpul cu el. Ca pe o amintire, ca şi când ar fi fost acea fotografie cu Carmen, pe care familia, mult prea săracă, nu a avut-o niciodată. Erau şase copii, într-o căsuţă din paiantă. Carmen încă mai ţinea minte numele celorlalţi. După ce ea a dispărut, s-a mai născut un frate. Iar ea nici măcar nu ştia că el există, atunci când înşira, pe degetele de la o mână: „Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri”.

Mama copiilor a murit în urmă cu 13 ani, de TBC, iar Kraiczar Alexandru i-a crescut singur. I se umplu ochii de lacrimi când povesteşte asta şi nu mai e nevoie să-l întrebi cât i-a fost de greu. N-a renunţat însă niciodată nici la ei, şi nici la Carmen şi i se luminează chipul când psiholoaga îi spune ce-i povestise fată ieri: că îşi aminteşte cum el îi cumpăra agrafe de prins părul, iar ea era foarte fericită.
Apoi, îi spun de câmpul cu pepeni pe care Carmen îşi aduce aminte că alerga, iar el dă din cap, suprins. De unde ştiu? De „pomii roşii de lângă gară”, de numele fraţilor şi al părinţilor, iar el se bucură să afle că fata lui nu a uitat nimic. „Cum de n-a ştiut să se întoarcă acasă?”. La capătul unei călătorii de 15 ore cu trenul, lumea lui a rămas la fel de mică: Curtuişeni, satele din jur şi Ungaria, care-i la 2 km distanţă. „Ea a spus atunci cine şi de unde e. N-a înţeles nimeni, însă nici n-au ajutat-o. Nu e vina ei”. E greu de priceput, pentru oricine, că există oameni care nu fac tot ce ar putea pentru a ajuta un copil de 9 ani. „Şi, mai târziu, când a crescut mare?”, vrea să ştie tatăl. „A uitat. A uitat numele comunei, a uitat şi numele de familie, dacă-l ştia...” Traumele suferite în anii de orfelinat, aşteptarea în zadar a părinţilor şi refuzul celorlalţi adulţi de a-l ajuta pot şterge multe din memoria unui copil. Însă nu pot şterge de tot dorul de acasă, care rămâne înfipt în inimă şi creşte în timp, până când te împinge să cauţi drumul de întoarcere. Carmen a vrut să ştie unde e „acasă”, după 20 ani. Acum, ea e aproape de capătul drumului.

„Unde e mama?”

A fost adusă într-o încăpere separată din sediul IGPR. Stă aşezată pe un scaun, încă nepregătită să trăiască momentul pe care-l aştepta de 20 de ani. Când vede uşa deschizându-se, se ridică instinctiv în picioare şi se îndreaptă spre ea. Mai întâi apare sora ei cea mare, Angela, care o strânge în braţe şi izbucneşte în plâns. Apoi ea spune ceva în ungureşte, iar Carmen, care acum vorbeşte doar în română şi italiană, nu înţelege nimic. Cele două surori rămân în pragul uşii, încremenite în îmbrăţişare. Tatăl se uită la ele, neputincios, învins de propriile sentimente. Apoi, îşi strânge şi el fiica în braţe, cu toată durerea surdă adunată în 20 de ani. Când se aşază pe scaune, Carmen rosteşte imediat întrebarea de care ne temeam toţi: „De ce aţi venit doar voi? Unde e mama?”. „E bolnavă, are TBC, ştii şi tu că era bolnavă”, rosteşte tatăl, aproape şoptit. Încă nu are curaj să-i spună. Vorbesc despre fraţi, despre cum s-a urcat ea în trenul din Curtuişeni şi se privesc în tot acest timp lung, fără să clipească, de parcă le-ar fi teamă că, dacă închid pleoapele, se termină visul.

Citeşte şi: Jurnalul Naţional şi Poliţia Română au găsit o fetiţă dispărută, după două decenii

Adrian Dumitrescu, şeful serviciul Urmăriri din cadrul IGPR, citeşte rezultatele expertizei genetice care a stabilit că, în proporţie de 99,999%, Carmen din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen, fiica lui Kraiczar Alexandru. ADN-ul ei a fost comparat cu cel al bunicii materne şi al tatălui. Din nou, nimic despre mamă. Dar Carmen nu mai întreabă. Poate că sufletul ei deja a simţit. E nevoie însă să rămână doar cu ai ei, ca să poată primi vestea. Să i se spună că mama ei s-a stins din viaţă, după ce vreme de 7 ani a tot întrebat de fetiţa ei şi a aşteptat-o să se întoarcă acasă.

Fiecare regăsire e un amestec de bucurie şi de durere. Nu poţi redobândi, după atâta amar de vreme, tot ce ai pierdut atunci când, copil fiind, ai dispărut. Nu te poţi întoarce în trecut, să mai alergi pe câmpul cu pepeni, să ai buzunarele şorţului pline de nuci şi să cobori din tren înainte ca el să plece din gară, spre nicăieri. Nu poţi întoarce timpul, ca să umpli toţi anii în care ai crezut că eşti singur pe lume cu alte amintiri, alături de părinţi şi de fraţi, nu poţi goli farfuriile de la cantina orfelinatului, ca să le umpli cu mâncarea mamei, pe care ea o înghiţea oftând, nu poţi repara tot răul. Însă ai şansa să descoperi că acasă există şi că acolo au fost întotdeauna părinţii tăi, care te-au iubit şi te-au aşteptat.

În aceeaşi zi în care şi-a revăzut tatăl şi sora, Carmen a plecat împreună cu ei înspre Bihor, acolo unde o aşteptau ceilalţi fraţi ai ei.

(N.r. – Povestea acestei regăsiri le este dedicată tuturor copiilor dispăruţi care încă mai caută drumul spre acasă. Aveţi putere să credeţi, să îndrăzniţi şi să speraţi. Miracolele există!)