Texte sacre fundamentale şi exegeze de referinţă

Aflată sub conducerea domnului Aurelian Scrima, Herald este una dintre puţinele edituri care-şi respectă cu consecvenţă un program bine definit, în cazul de faţă, publicarea unor texte sacre fundamentale şi a unor exegeze de referinţă, încadrându-se în ceea ce s-ar putea numi Gândirea tradiţională. Printre autorii selecţionaţi cu multă competenţă doctrinală de domnul Aurelian Scrima se numără şi René Guénon, care nu mai are nevoie de nici o prezentare.

După ce a publicat mai multe din operele sale, Editura Herald ne oferă o nouă lucrare guénoniană, apărută în versiune românească sub titlul Scurtă privire asupra iniţierii, în traducerea lui Florin Mihăescu şi a Roxanei Cristian. Teoria iniţierii, formând baza învăţămâtului tradiţional, este - după doctrina metafizică şi ezoterismul formelor tradiţionale - a treia temă majoră a operei lui René Guénon. Ea a fost abordată mai întâi sintetic în Introduction générale ŕ l'étude des doctrines  hindoues (Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse) publicată în 1921 (apărută la Editura Herald în 2006), pentru ca mai apoi să fie tratată pe larg în cartea Aperçu sur l'initiation, publicată în 1946.

Modalitatea

Reluând şi prelucrând o serie de articole publicate în revista Etudes Traditionnelles, cu precădere în perioada 1934-1935) René Guénon a pornit de la definirea iniţierii drept o a doua naştere, întrucât prin ea se ajunge la un alt mod de a fi. Iniţierea este foarte plastic ilustrată de expresia naştere în cunoaştere. Modalitatea iniţiatică a învăţământului tradiţional presupune, ca intrinsec, caracterul său ezoteric, esenţială pentru iniţiere fiind continuitatea lanţului iniţiatic.

Iniţierea constă propriu-zis în transmiterea de către o persoană autorizată, într-un cadru organizat, a unei "influenţe spirituale" de ordin superior, unui aspirant care a dovedit că posedă aptitudinile necesare şi că a dobândit un anumit bagaj de cunoştinţe teoretice. Transmisia "influenţei spirituale" printr-un act ritual reprezintă doar iniţierea virtuală. Abia după asta, printr-un efort susţinut, urcând o serie de trepte, dobândind o serie de grade, graţie asistenţei unui îndrumător sau Maestru, discipolul respectiv va ajunge la iniţierea efectivă. Cea virtuală este ca o sămânţă depusă în haosul lăuntric al candidatului de către "influenţa spirituală" care i-a fost transmisă, pe când iniţierea efectivă reprezintă creşterea şi dezvoltarea seminţei, care se transformă în plantă (de unde şi termenul de neofit...) prin trecere de la potenţă la act.

Parcursul ezoteric, dincolo de referinţele teoretice, presupune necesarmente alipirea la o formaţiune iniţiatică activă. Normal şi ideal este ca aspirantul la iniţiere să ia ca bază de plecare spre calea ezoterismului tradiţia exoterică în care s-a născut, în primul rând, din motive vitale de corespondenţă cu mediul respectiv, care merg dincolo de simplele consideraţii de ordin exterior. Se poate însă ca, într-o formă religioasă vie, ezoterismul corespunzător să fie atât de resorbit şi de închistat, încât să ajungă inaccesibil, iar organizaţiile iniţiatice, prin care acest ezoterism ar fi trebuit să se manifeste, să fie totodată pe cale de extincţie.

Situaţia

Chiar atunci când o tradiţie e completă, manifestarea concretă a unei forme religioase nu cuprinde un mediu uman omogen, ci se întinde asupra unui spectru divers (incluzând azi şi interferenţe antitradiţionale de diferite feluri), având implicaţii la fel de diverse în privinţa posibilităţilor de ordin ezoteric.

Ieşind din planul generalităţii, ar trebui examinată situaţia concretă din cadrul creştinismului, unde raportul dintre exoterism şi ezoterism este cam dezechilibrat în defavoarea celui din urmă. Pentru Occident este cunoscută evoluţia francmasoneriei în raport cu Biserica Catolică. În rest, iniţierea cavalerească a încetat la sfârşitul Evului Mediu, extincţia sa fiind descrisă alegoric de Cervantes prin isprăvile lui Don Quijote de la Mancha.

Cât despre alte organizaţii iniţiatice legate de companionaj sau cea a Fraternităţii Paracletului, rezultată din fuziunea, în timpul Revoluţiei franceze, dintre rămăşiţele organizaţiilor L'Estoile Internelle (Steaua lăuntrică) şi Fraternitatea Cavalerilor Divinului Paraclet (= Sfîntul Duh) sunt, de asemenea, evanescente. Sub acest aspect, mai ales, în condiţiile degradării moderne actuale, prin confuzia creată de curentele neospiritualiste şi de falsa religiozitate a mişcării New Age, orice avânt iniţiatic pur occidental este quasi-imposibil. De altfel, e semnificativă evoluţia semantică a cuvântului mistic, care avea sensul originar de tainic, iniţiatic (înrudit cu mister), el căpătând prin derivatele sale - mistică, misticism - un sens total diferit, desemnând doar o orientare religioasă, în care preeminenţa sensibilului, atitudinea pasivă, componenta afectivă, devoţională sunt predominante. Or, ezoterismul şi iniţierea refuză sentimentalismul, având o vocaţie eminamente intelectuală, în care puritatea demersului cognitiv contează cel mai mult în năzuinţa activă către Absolut. În cadrul Bisericii Ortodoxe, lucrurile diferă mult. (Adjectivul mistic şi-a păstrat sensul propriu...).

Iniţiaţii

Există în interiorul monahismului ortodox un nucleu ezoteric puţin cunoscut (şi tocmai de aceea viabil), legat de isihasm şi de schimnicie. Rasoforul îşi schimbă numele, la fel şi călugărul, când e tuns întru monahism, iar o ultimă oară, o dată cu marea schismă monahală. Această triplă schimbare de nume simbolizează tot atâtea naşteri într-o nouă ipostază, corespunzând tocmai unor trepte de iniţiere. Etanşeitatea acestor structuri iniţiatice le face să fie atât de ferite de indiscreţia profană, încât existenţa aproape că nu e vizibilă. Paradoxal, aparenta lor inexistenţă este garanţia autenticităţii şi a eficacităţii lor. Tocmai prin organicitatea lor, activitatea li se desfăşoară insesizabil, în paralel cu riturile exoterice obişnuite, la adăpostul interferenţelor cu viaţa socială curentă. Reprezentanţii isihasmului, rari prin sfinţenia lor, se deosebesc prin seninătatea, liniştea şi împăcarea pe care le emană, transmiţându-le tuturor celor cu care vin în contact.

Merită precizat că iniţiaţii adevăraţi nu sunt oameni cu o înfăţişare singulară, având o individualitate proeminentă, prin particularităţile eului care ies în evidenţă. Dimpotrivă, ei trec mai degrabă neobservaţi, remarcându-se prin smerenie şi discreţie. Ei nu se comportă ca nişte lideri harismatici şi emfatici, spre care se înghesuie discipolii seduşi de gesticulaţia lor intelectuală sau atraşi de spectacolul fascinant al personalităţii lor debordante. Ajunşi în acest punct, trebuie reţinut un fapt esenţial: pentru aderarea la o organizaţie iniţiatică veritabilă, deci tradiţională, nu contează atât vrerea aspirantului, cât disponibilitatea organizaţiei respective de a-l primi. Cu alte cuvinte, maestrul îndrumător apare atunci când discipolul s-a maturizat, atingând gradul suficient de pregătire prealabilă... Aşadar, contrar aşteptărilor, iniţiaţii îşi aleg învăţăceii (dintre care se vor recruta urmaşii, asigurându-se continuitatea lanţului iniţiatic), cu toate astea, deşi ezoterismul este unul şi acelaşi în esenţă, există întotdeauna şi pretutindeni o mare varietate de metode (adică, de căi) şi de modalităţi, răspunzând diferitelor firi umane.

Una dintre etapele iniţierii - "micile mistere" - vizează restaurarea omului primordial, realizând individualitatea umană în deplinătatea sa, în timp ce în etapa următoare - "marile mistere" - se depăşeşte condiţia individuală umană, tinzându-se spre Identitatea supremă, respectiv, spre unificarea cu Principiul.

Editura Herald pregăteşte deja pentru tipar o continuare a prezentei lucrări prin cartea lui RenČ GuČnon, Iniţiere şi realizare spirituală, reprezentând traducerea de către Teodoru Ghiondea a culegerii postume, Initiation et rČalisation spirituelle, publicată în 1952 de Marcel Clavelle (cunoscut sub pseudonimul Jean Reyor), care a grupat alte articole cu o tematică similară, publicate de René Guénon, în anii 1939-1950 tot în Etudes Traditionnelles.