Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
”Știi vorba aia - avem o țară frumoasă, păcat că-i locuită? E cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o”... Andrei Samoil știe ce spune. Vreme de două luni a colindat România în lung și-n lat, a vizitat aproape 220 de obiective, a stat cu picioarele în nori și cu capul în cer, a alergat alături de cai peste dealuri și a descoperit nu numai că România are cam tot ceea ce poți vedea și în țări mai vizitate de turiști, dar și ceva în plus - oameni gata să iasă din ritmul lor pentru a-ți da o mână de ajutor.
În viața de zi cu zi, Andrei Samoil e arhitect și om așezat. Prietenii îl persiflează că e obsesiv-compulsiv, nu face nimic fără să plănuiască totul în amănunt, înainte și nici nu-i place să-și iasă din tabieturi. Mai puțin când îl apucă dorul de ducă. A călătorit în Nepal de două ori, a vizitat tot ce era de vizitat în Europa, până când, la un moment dat, și-a dat seama că știe destul de puține despre propria țară.
”Discutam cu nevastă-mea, la un moment dat, dacă ar veni un străin la noi, ce i-ai arăta? Nevastă-mea zicând, initial, că nu prea ai ce să-i arăți. Otopeni - București, clădiri urâte, drumul rău, vine, vede Casa Poporului și după aia pleacă. Eu am zis, stai, eu l-aș duce în locuri mai puțin cunoscute, mai puțin vizitate. Undeva pe munți, într-o zonă salbatică, pentru că avem multe, vorba aia, vin la noi speologi o grămadă ca să moară în peșterile noastre”.
Însă Andrei a realizat că multe dintre ce știa despre România le auzise tocmai de la străinii pe care îi cunoștea și care nu se mai săturau de vizitat țara noatră.
”Diverși oameni cu care am mai vorbit mi-au zis că vin cu mare plăcere în România, că România e belea - nu ne spune nimeni că pe aici nu aveți voie. În Austria, în Germania este potecuța făcută clar și n-ai voie să te abați de pe potecă, dacă o faci primești o super-amendă”.
Era și o perioadă în care pe Andrei îl apucase dorul de ducă, așa că și-a eliberat două luni din programul de vară și, ca orice obsesiv-compulsiv care se respectă, și-a dedicat alte câteva luni plănuirii unei expediții în care să vadă tot ceea ce este de văzut în România.
”Mă uitam în ghidul Lonelyplanet România - chiar există, au venit alții să scrie despre România și cât de frumoasă e... Așa că m-am gândit să fac o călătorie mai lungă cu motorul, să văd ce e interesant în România. M-am apucat să plănuiesc expediția prin ianuarie-februarie și am plecat în iunie. Am luat obiectivele din Lonelyplantet, obiectivele UNESCO și obiectivele de pe o pagină de Facebook care se lansase atunci - "273 de locuri de văzut înainte să pleci din România". Le-am studiat, însă am eliminat foarte multe case memoriale, muzee, lucruri care n-ar fi fost interesante pentru străinul pe care îl aveam eu în cap. Degeaba îl duci, de exemplu, la casa memorială Octavian Goga. El nu știe cine a fost Octavian Goga, nu știe ce-i cu el. Dacă eu mă duc în Nepal și văd casa memorială a poetului lor național, nu-mi spune mare lucru”...
Aflat la jumătatea planificărilor, Andrei Samoil avea deja o listă de peste 150 de obiective de vizitat. Expediția urma să fie făcută cu ajutorul lui Tweety, un prieten mai pitoresc de-al lui Andrei, întâmplător motocicleta lui galbenă. Cu 150 de obiective deja pe listă, Andrei s-a gândit să apeleze și la forumurile de motocicliști, pentru idei.
”Am anunțat că vreau să fac treaba asta și am întrebat care dintre motociclistii care trăiesc prin zonele unde o să trec vrea să-mi fie ghid. A avut o priză destul de bună chestia asta, am sărit într-o lună de la 150 de locuri de vizitat, la 220, pentru că fiecare se oferea să mă ducă în alte locuri știute de ei, atunci când aveam să trec pe la ei prin județ”.
În pijamale, în clopotnița castelului
În iunie, Andrei a pornit la drum, în ceea ce avea să numească: ”Turul României pe două roți și două picioare”. Avea să descopere că, într-adevăr, România nu e adaptată la drumurile lungi, dar spune că asta face parte din farmecul ei.
”Nu a fost o singură zi, în cele două luni, în care să nu ies cu motocicleta de pe asfalt. Și au fost zile în care n-am văzut asfalt. Dar ăsta este și farmecul. Dacă aș avea asfalt peste tot, ar fi monoton. Nu s-a întâmplat nimic grav sau peste care nu se poate trece. Am căzut cu motocicleta, pe un drum de pietriș. Pietrișul netasat este kryptonita mea. Pe nisip mă descurc, când vine vorba de pietriș, e ceva groaznic. Am căzut odată la modul că n-am știut de ce am căzut... Cu vremea n-am avut probleme. Cu echipamentul potrivit am rezolvat problema ploii. După ce îmi puneam haina de ploaie, nu mai aveam treabă. Mânerele erau încălzite, era tare bine”, spune Andrei.
Pe drum, motocicliștii pe care îi contactase s-au ținut de cuvânt și l-au întâmpinat, găzduit și ghidat pe unde promiseseră. ”Au fost câtiva ghizi ad-hoc absolut fantastici. Era un om foarte, foarte haios, bibliotecar în Simleul Silvaniei, care a zis: ”Da, vino”, m-a pus la masă, și: ”ia și uite țuica”. Am stat cinci zile la el în casă, ne-am plimbat în fiecare zi, mi-a arătat o mulțime de lucruri foarte interesante. Cine mai știe că încă mai există o brudină în judetul Hunedoara? Brudina este un fel de bac care se folosește de curent pentru deplasare. Este una la Muzeul Satului din Sibiu. Dar mai este și aceasta în funcțiune, pe râul Mureș. Am ajuns acolo cu motocicletele, pe un drum de pământ și ce ne facem? Pai uite, trecem cu brudina! Era unul care stătea acolo și opera dita mai pontonul - brudina. Numai din înclinarea bărcii, curentul o împinge la stânga si la dreapta”.
Când nu locuia la binevoitori acasă, Andrei s-a pomenit și singur într-un întreg castel.
”A fost un moment fantastic când am stat la Câlnic, lângă Sebeș, unde se poate dormi în cetate. Ghidul care m-a dus acolo a spus că pot dormi în cetate, dar, până am ajuns acolo, n-am știut exact ce a vrut să zică. Aveau niște camere acolo, eram singur în toată cetatea. Eram castelanul! A venit îngrijitorul cetății, mi-a dat cheia, o dita mai cheia de la poartă și m-a lăsat stăpân. Acolo sunt camere cu tot ce trebuie, baie, curent. Dar era o senzație ciudată să mă plimb prin castel în pijama, să urc în clopotniță la două noaptea și să mă uit la satul din vale”.
Un cântec fals, deasupra norilor
În drumurile sale, Andrei a trebuit să renunțe la trei sau patru dintre cele 220 de obiective fixate, fie pentru că nu avea unde să-și lase motocicleta, fie pentru că vremea nu i-a permis. O astfel de vreme a prins pe Negoiu, unde era cât pe-aci să dea înapoi.
”Am plecat de la Lacul Capra, unde am stat cu cortul și am mers preț de vreo șapte ore printr-o ceață și un vânt de abia stăteam pe picioare. Chiar mă ofticam că - uite frate, am urcat atât de mult și nu văd nimic de atâta ceață! Îl fac așa, doar ca să-l bifez! Din greșeală am urcat și pe Strunga Dracului, care este un drum foarte greu. Dar când am ajuns sus, pe Negoiu, deja resemnat, am avut parte de un moment magic. Era ca și cum aș fi ieșit pe o insuliță din mare. Am scos capul prin nori. Ceața era acum la nivelul genunchilor mei, iar de văzut se vedea foarte departe. A fost fantastic”, spune Andrei.
”În momentul acela, când am ieșit din ceață și am văzut soarele, nu știu cum naiba s-a făcut, dar a început să bată vântul, s-au risipit ceața și norii și totul a devenit limpede. Atunci mi-am dat seama că erau și niște nemți pe-acolo, care veniseră din cealaltă parte și păreau puțin pierduți în spațiu. Îmi amintesc că cântam, fiind mult timp singur. Mă ajută la ritm, dar mi se părea și o ocazie normală ca să cânt. Eu cânt, oricum oribil. A fost și un moment penibil, că atunci când germanii au ajuns pe vârf, au dat de mine care răcneam pe-acolo”...
Pe măsură ce vedea tot mai mult din România, Andrei făcea automat comparații cu tot ceea ce văzuse până atunci.
”Avem absolut de toate. Am fost de două ori în Nepal, am fost în Indonezia, în Grecia, Italia, Germania, Austria, Franța. Avem la fel ca ei, poate puțin mai mult ca oricine. Sigur, nu avem munți la fel de înalți ca în Nepal. Acolo sunt mai mari, mai maiestuoși, dar nu ducem lipsă de peisaje, nu ducem lipsă de locuri interesante, de oameni, de cetăți, de monumente, de natură... Știi vorba aia - avem o țară frumoasă, păcat că-i locuită? E cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o. Dacă te rezumi la București, dacă te rezumi doar la traficul din București, din Cluj sau din Constanța, da, poate să pară așa, dar când ești călător și ești și singur, deci îți este mai ușor să te atașezi și să te integrezi într-un grup, dai de oameni foarte, foarte interesanți, buni, ospitalieri. Dar da, dacă te duci ca turist pe Valea Prahovei, e jecmăneală. E jecmăneală pe față, e enervant din toate punctele de vedere. Te duci în zonele turistice, iarăși, dai peste jecmăneală”.
Imfama taxă foto...
Un element al jecmănelii de care vorbește Andrei este taxa foto în obiectivele turistice. Cu atât mai mare cu cât obiectivul turistic este mai puțin ofertant, avea să constate.
”Mi-am făcut niște draci cu taxa foto... Este o invenție nouă, înfiorătoare. O mizerie. Taxă foto în peșteră, taxă foto la mănăstiri. De ce? Că se strică obiectivele? De la ce?! După ce m-am enervat la toate mănăstirile consacrate din cauza taxei foto, am dat peste o măicuță care era singură în mănăstire, eram doar noi doi. Mi-a vorbit despre credința ei și a fost foarte interesant. La final o întreb de taxa foto și zice: ”Ei, ce taxă foto, crezi că noi nu știm că este o măgărie, dar ne-au pus ăia de sus. Dar fă, domle poze, câte vrei”.
Un alt loc unde s-a lovit de taxa foto a fost la Castelul Cantacuzino, de pe Valea Prahovei.
”Mult mediatizatul Castel Cantacuzino mi s-a părut o țeapă de proporții. Prețul de intrare similar cu cel de la castelul Peleș, dar în interior nimic. Mobilier de la Mobexpert, diversele picturi, fresce în principiu, recondiționate de parcă ar fi fost recondiționate de copii, urâte cu spume... Pictură în ulei, nici măcar frescă! La etaj sunt băi cu gresie și faianță din Metro, uși vopsite cu Duco... Lucruri care nu au sens nici măcar cu spațiul în sine, nu mai zic de felul în care arăta castelul cândva. Efectiv nu-i nimic de văzut, în afară de fațada exterioară”, se revoltă Andrei. În schimb, taxa foto era la loc de cinste.
”Taxa foto, la Palatul Cantacuzino, este ceva obscen, costă 50 de lei ca să faci niște poze cu gresia și faianța de acolo. Dacă ai cameră profesională de filmat, costă 1.200 de lei ora. Mai veneau oameni să facă nunți acolo, să filmeze - jecmăneală. Dar în momentul în care ieși din stațiune, nu mai ești la Lacul Roșu, pe Valea Prahovei sau la Mamaia, lucrurile sunt mult mai bune. Se poate sta la Scărișoara, într-o pensiune fantastică, simplă, cu casă şi masă pentru 30 de lei pe zi. 
Cât am oprit motorul în față să vorbesc de cazare, m-am și trezit cu cineva foarte vesel, care m-a abordat din prima: ”Stai aici, ce bine, hai să bei cu mine, uite vinul”! Era pădurarul zonei. ”Hai că te duc eu, hai că-ți arăt”... Altă lume, alt gen. E foarte greu să spun că România arată ca în stațiuni. Dacă vrei să vezi România, fă dreapta de pe drum. Acolo o vezi cu adevărat”.
La întrecere cu herghelia
Un astfel de moment, în care Andrei s-a abătut de la drum și a pornit-o pe coclauri, s-a petrecut în drum spre Padiș.
”Când am fost la ghețarul de la Vârtop, mi-a zis lumea: ”Băi, este un drum care te scoate direct în Padiș. Mergi pe drumul ăsta tot înainte”. Am întrebat mai multă lume și mi-au zis toți că ăsta e drumul. Am mers și am mers și drumul se strica din ce în ce mai tare, până ce am dat de drum rupt de tot, înclinat ca o scară, cu un pârâu în dreapta, în care riscam să cad. Apoi am ajuns la o stână, de m-au mâncat câinii acolo, și, după ce am trecut de stână, am dat de un deal, după care drumul a dispărut... A rămas numai o potecă și un marcaj. Am lăsat dracului GPS-ul, că nu mai era de niciun folos, am scos harta montană și am văzut că da, era drum marcat, potecă, triunghi albastru. Și am început să merg încet pe el. După ce am trecut de două dealuri, am dat de o zonă unde era o herghelie de cai lăsați liberi care au început să alerge cu mine. Eu eram cu motorul pe iarbă, iar caii alergau pe lângă mine. A fost un moment magic. Am uitat și de frică și de tot, că sunt la mama dracului, că merg doar după busolă și hartă, fără alt reper. Caii alergau pe lângă mine, la un moment dat ei au făcut dreapta, iar eu am ajuns în vârful dealului de unde se vedea Padișul, la vreo două alte dealuri. Asta e țara, ăsta e farmecul, cu asfalt nu aș fi avut parte de experiența asta”, spune Andrei.
Nu-i place să facă un top al locurilor vizitate, deși toată lumea i-o cere. Spune că fiecare a avut farmecul ei aparte. S-a îndrăgostit de pensiunile din România, care pe lângă faptul că sunt pitorești, nici nu ard la buzunar.
”În medie, cu 40 - 50 de lei pe zi găseam și cazare și masă. Am mai stat la ghizii mei, care m-au primit. N-am avut stresuri din punctul ăsta de vedere. Plecam dimineața, stăteam pe motor, aveam la mine tot ce-mi trebuie, era frumos, era răcoare și nu știam ce o să văd, unde o să mănânc, unde o să dorm, dar nu-mi păsa. Știam că o să găsesc o soluție orice s-ar întâmpla”.
Un sentiment de neprețuit pentru un arhitect obsedat de control. Ba chiar și-a permis luxul de a întârzia și o zi peste programul stabilit!
Citește pe Antena3.ro
