Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E a patra generație. Ca și înaintașii lor, oamenii din Pata Rât sunt acum triști: a trecut campania electorală, nu mai vine nimeni cu cadouri și ajutoare.
Pata Rât este o pată pe harta României. Înainte era groapa de gunoi a Clujului. Din care trăiau chivuțele și în care se ascundeau bagabonții orașului. Acum e rampă ecologică a marelui municipiu, iar bordeiele - din amestec de nămol, paie, carton și resturi de șipci - au crescut pe „cartiere”: pâlcuri de căzături sprijinite pe mormane de gunoi.
Când treci de Turda și mergi spre Cluj, după ce dai de indicatoare cu hoteluri de patru stele ale Clujului se face o cotitură bruscă la stânga. Nimeni nu o ia pe acolo, doar hărăbaiele ce duc gunoaiele orașului. Înainte să vezi rampa ecologică, vezi viață: un cal priponit în mijloc de văioagă, cotarle care încearcă să-i rupă bidiviului glezna, un șobolan ce molfăie ceva fără să fie deranjat de lupta între celelalte animale. De mai încolo mai apare un cârd de pete cenușii - șobolani lungi și urâți - care se ascund din gunoi în gunoi. Pe deasupra trece lălâu o balabustă cu un ghem de puradel înfipt în țâța mare, lăsată afară peste trențele jegoase. După ea mai vine alta, tinerică, și ea are bebelușul legat la piept. În spate e altul cu tricou pe care scrie Gucci, tatuat din palmă spre umăr. Peste verdele văii dinspre șosea plutește un fum alb, des care pute greu. Balabustele coboară cu picioarele goale prin nămol - tocmai ce s-a oprit ploaia - jupânul le privește de sus, din vârf de adunătură de gunoaie, din prispa „casei”. Casa e o magherniță de mărimea unui container, ridicat din placaje. Zic țigăncile că bucățile de lemn le-au găsit pe rampă - acolo de unde își iau în fiecare zi material de construcții: câte o scândură, o folie, o bucată de prefabricat. Fundația e din ce era înainte aici: gunoi stratificat din care încă se mai scurge zeamă. Canalizare nu există, apă „e de la primărie”, curentul e legat - adică toți stâlpii de electricitate sunt „înțepați” cu dispozitive din care curg cabluri negre - unele au și noduri - spre bojdeucile de jos, din clisă. Nu se știe câte abonamente la companiile de furnizare energiei electrice există în Pata Rât. După mănunchiurile de fire care înnergresc cerul în dreptul stâlpilor pare că ar exista o problemă de facturare.
Traiul în Pata Rât se duce din ce lasă orașul la gunoi. PET-urile sunt pâinea de zi cu zi, pe rampă greu mai găsești ceva de mâncare. „Da, domnu’, din PET-uri trăim. Și io, și ăsta, și asta mică de țâță. Că, dacă n-ar fi… Mai găsim noi din gunoaie, dar nu e așa bun ca PET-ul”, zice una din balabuste. Se declară țigancă: „Da ce om fi? Că aici stau numa romi. Țigani de-ai noștri. De care neam? Nu știm”. Zice că e săracă, cere 10 lei, „să dau lapte la copil”. A uitat că micuțul molfăie la piept. Ailaltă țipă și ea că e amărâtă. Pe deasupra cârpei cu care e strâns puradelul se ițește lănțișor de aur. „Nu șăfule, e din familie. De unde să am io aur? E găsit pe groapă”, se jură femeia și, supărată, o dă pe boabă de țigănește. Pe urmă, mieroasă își revine: „Dar haine n’ai, să faci pomană? Că suntem mulți, uite, ăsta micu’ n-are de îmbrăcat. Să fie și haini mari, nu contează, dă aicia. Uite număru’ meu de mobil...”. Familia de țigani din marginea Pata Rât spune că are un of: electoralele au trecut cu viteza „gunoierelor” în drum spre rampa ecologică. Așa de repede, că n-au apucat să se pricopsească nici cu un ciorap.
Viața între șobolani și gunoaie; cum sporește natalitatea pe rampă
„Când vine campania e mai frumos decât la Revelion”, știe poporul din Pata Rât. De Revelion nu se înghesuie nimeni cu bani și cadouri. Nici de Crăciun nu prea sunt șanse, dacă nu-și aduc aminte oamenii mari la suflet. Dar de „electorale” - care ar fi ele - e boierie. Țiganii de aici știu că vine votarea când apar mașini cu „ajutoare”. De fiecare dată e profitabil, depinde doar dacă ești pe fază. Căci populația e mare, nu ajung lucrurile pentru toți. Așa povestește puștiul cu Gucci pe tricou. Taică-său a apărut și el pe drumul pe care îți rupi amortizoarele în gropile adânci, are o geacă cu strasuri care lucesc mai ceva decât curcubeul ce s-a așezat peste gunoaie. La fel, lucesc și cocioabele, interesant, multe dintre ele au țiglă nouă. Roșie. Sub care se hâțână în balamale coclite uși șubrede aruncate de pe la demolări. Ori cercevele scorojite în care, în multe locuri, în loc de geamuri e folie sau nimic.
Citește pe Antena3.ro
Femeia cea mai în vârstă, zbârcită toată, grasă, cu niște mâini murdare-negru, îl bate pe ăl mic peste căpățână: „Ăsta e ultimul. Suntem zece inși în doo camere. Stăm cum putem. Ce facem iarna? Ne încălzim unu în altu”. Ăla cu haina cu strasuri rânjește cu poftă - „așa tot iese câte un copil”.
În Pata Rât parcă ar fi o regulă - în chițimiile așternute direct peste malurile de gunoaie viețuiesc suflete peste suflete. Sunt și câte cinșpe’ în trei camere. Odăile sunt ca niște compartimente CFR, nimic mai mare. Câteodată casele, zic țiganii, se mai afundă, clisa mustește, iar placajele cad. Ăia mai bogați au BCA-uri, rezistă.
În centrul cartierului, unul a fost mai norocos în soartă: are geamuri pe care sunt lipite abțibilduri vechi cu Moș Crăciun. Șters și îngălat. În fața „casei” șerpuiește pârâu de apă murdară printre noroi și resturi. Muștele bâzâie și ciupesc. În zeama care duhnește a stătut și se scurge printre bordeie și mizerie nu vezi pământ. Doar gri, verde și negru. Un țânc cu un pulover și în rest nimic lipăie prin murdărie. Pe față e colorat cu jeg, părul îi e lung, blond și încâlcit. „Iote-l ce frumos este”, zice unul, fără să țipe la copil, să iasă din clisă.
„Sunt copii mulți aici, domnu’... Merg la școală, la grădiniță. Da’ nimeni nu întreabă de ei. Vreun doctor ori ceva”, știe omul. E liderul comunității de vreo 40 de ani, Ciorbă zice că îl cheamă. E știut ca Mihai, lider și pastor de comunitate. De mai încolo, altul îi dă dreptate: „Merg copii la școală, da, merg. Să ia de mâncare”. Se referă, poate, la programul „Cornul și laptele”. Înapoi, liderul Ciorbă știe că din cele vreo 4.000 de suflete din Pata Rât nu-s mulți care au mâncare pe două zile. În frigiderele - ălea luate din ce a aruncat lumea - cei mai mulți pun de pe o zi pe alta. „Dacă nu ai PET, mori. Cum să sărbătorească ei Revelionul, dacă mor de foame. Și cum să nu primească, dacă vin alegerile. Dar anul ăsta n-a fost nimeni pe aici. Zău! Și aș fi vrut să dau mâna cu Simion. Pe el l-am ales”, povestește pastorul, cu frică de Dumnezeu. Pe internet este viral un clip cu liderul AUR în vizită de lucru la Pata Rât.
„Pentru ce faci scaun de domnie, dacă nu vii la sărac?”
Ciorbă-liderul, îl bodogăne pe Cioabă-regele. Pastorul s-a tras mai la fereală de noroi, e pe un prund de pietriș, în buza unui placaj, alt zid de casă. Nu sunt garduri, maghernițele sunt despărțite doar de valuri de resturi. Ciorbă poate să fie mândru - cea mai răsărită construcție din tot cartierul e biserica penticostală, acolo unde predică. Are chiar pereți tencuiți, țigla e bătută bine pe căpriori. Nu ca vizavi, la două bordeie, unde zici că tremură și acuș or să cadă peste țâncii ce mișună printre nori de muște. Ciorbă are un mesaj: „Așa să spuneți lu’ Cioabă. Că a zis Ciorbă să vă mai puneți o coroană. Ca aici să străluciți. Iar în cer o să dați ochii cu Dumnezeu. Pentru ce faci scaun de domnie, dacă nu vii la sărac?”, psalmodiază predicatorul. Se strânge lume, după obiceiul comunității. Apar de peste tot, sunt curioși ce e nou. „Să nu fotografieze cineva lumea sau casele că sar oamenii cu bolovanii”, e cinstită una. Alta, în tricou subțire și batic gros pe cap vrea să cunoască dacă primește ceva. Unul, la bustul gol, se pune pe vine, nu știi ce vrea să facă - scoate un telefon și adună lume. Mașina străină e privită ca o vitrină de la all inclusive. „Nu-s probleme cât timp suntem noi aici”, zice puștiul pastorului.
Tânărul are 17 ani, e născut între gunoaie. A trăit greu, a reușit să fugă: prima dată în Europa, acum pe la Florești, unde stă într-o casă adevărată. Un tovarăș povestește că a crescut la fel, cu șobolanii printre picioare și gunoiul în prag de ușă, dar nu a avut noroc ca odrasla pastorului. Amândoi zic că de când s-au născut n-au văzut picior de politician adevărat: „Când sunt alegerile, nu vine ală care candidează de îl vedem la televizor. Trimite oameni. Cu ce au și ei să dea. Promit de toate, trece campania nu se întâmplă nimica. Rampa rămâne la fel. Și tot așa”. „Cum votează lumea pe aici? Cine are buletin votează tot cu cine vrea el”, zâmbește parșivește „tovarășul”.
Adunătorii de PET-uri: „AUR, ce nume frumos!”
Ciorbă rezumă situația în privirile puradeilor aproape goi ce s-au alăturat bălaiului care lipăie în clisă: „Noi nu am făcut proiecte. Ne-am căutat de treabă. Adică, să continuăm să trăim pe rampă”. În opinia comunității, politicianul care ar rezolva problemele canalizării, apei, electricității, asfaltării ar fi votat de masa din Pata Rât. Și ar mai trebui ca respectivul politician să se mai îngrijească de construcția de noi case și de sănătate. „Au mai făcut ceva case. A fost proiectul norvegian. Dar faci pentru zece, sus, în deal, și aici mai vin sau se nasc cinșpe. Doctor să vină, să vadă oamenii nu e, nu ajunge pe aici. Când ai probleme, chemi ambulanța. Dacă poate să intre, te scapă. Dacă nu…”.
Oamenii din Pata Rât se codesc să zică despre opțiunile lor electorale. Unul o dă pe față - a votat lumea cu Simion, că-i neam cu ei. „Adică e de-al nostru. E țigan. Aoleooo, ce, nu se vede?”, zice omul. Simion a fost preferat în ambele tururi, comunitatea n-a stat pe gânduri. Și chivuțele îl iubesc pe cel care a pierdut alegerile: „Și, ai văzut ce nume frumos de partid are: AUR!”.
Mai într-o parte, unde unul a reușit să-și împrejmuiască sărăcia cu te miri ce e o dubiță. Doar când privești mai atent vezi să sunt resturi din care încă se dezmembrează: piesa și pâinea. Aproape de fierul vechi este un WC ecologic. Te crucești, dar bate vântul și vezi cum plasticul albastru se sprijină într-o rână. Nu se știe cine a rupt din plastic: om, câine sau șobolan. În pragul locului, e unul nervos: „Nu mai filma, măă!”. Și dă cu bolovan. O pirandă iese, o alta e curioasă. Pe drumul cu hârtoape bubuie un camion de „Salubrizare”. Nu te mai miri de ce șoferul calcă așa de tare accelerația de duduie bena. Până la rampă nu mai e mult, Pata Rât-ul și-a lungit gâtul după ceva profit.
Pastorul este conștient că reprezintă urâtul României. „Știu! Zici gunoi, zici de noi. Cred că suntem cea mai defavorizată zonă din toată Europa. Suntem ultima stație”, dă din umeri liderul. Femeile din jur clatină din cap - „și politicienii își bat joc de noi. Nici ceva pentru ăștia mici nu mai aduc”.
