Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Auguste Emile Picot (1844-1918) este unul dintre marii bibliografi ai Franţei – îi datorăm bibliografia exhaustivă a operei lui Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules ştiinţific şi au răspândit în Occident folclorul românesc, e cel care a înfiinţat prima catedră de limba română la o universitate vest-europeană (la Paris, în 1875)... Lui Emile Picot, Franţa, ca şi România, îi datorează mult, în plan cultural. Puţini însă îl cunosc într-o altă postură a lui, cea de... spion al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Ca secretar francez al Principelui Carol I, a tras cu ochiul, a analizat şi a trimis informaţiile la curtea imperialăde la Paris, pe masa de lucru a lui Napoleon al III-lea. Codificate sau pur şi simplu strecurate ca nişte informaţii oarecare printre date de interes general sau istorii de familie, relatările sale ajungeau mai întâi la mama sa sau la Madame Hortense Cornu (sora de lapte a împăratului) , de unde apoi erau retransmise la curtea de la Tuileries. Toate aceste scrisori sunt publicate acum pentru prima dată în limba română.
________
Scrisoarea 1 (Partea a IV-a)
(către Madame Hortense Cornu)
Bucureşti, 2/14 noiembrie 1866
(continuare din numărul trecut)
Instrucţiunea publică
Învăţământul a fost făcut, până acum, fără vreo ordine sau metodă; de fapt, nu există învăţământ naţional propriu-zis. Mulţi tineri români au făcut studii strălucite în străinătate şi ar putea fi in stare să devină profesori distinşi dacă mania politicii nu le-ar deturna neîncetat vocaţia. Aveţi de o mie de ori dreptate, Doamnă, propunând Prinţului Şcoala noastră normală, în care să aducem câţiva bursieri ai Statului. Acolo, chiar, dacă vreo minte luminată are, adesea, opinii cam exaltate, măcar se poate învăţa gustul, obişnuinţa lucrului, dragostea pentru studiu - în sine şi fără preocupări exterioare. În ce mă priveşte, cred că e de dorit ca acest proiect să poata fi executat. Ar mai putea intra în discuţie atât Şcoala normală de la Cluny, cât şi Şcoala naţională de agricultură de la Grignon.
Prinţul m-a însărcinat să-i redactez o notiţă pe acest subiect în sensul indicat în scrisoarea dumneavoastră, Doamnă, după conversaţiile cu dl. Duruy şi dl Ubicini. Îmi voi da toată silinţa, însă aş vrea să amân acţiunea cu 15 sau 20 de zile, pentru a n-o compromite. Ştiu, concluziile mele vor fi combătute de dl. Friedlaender, care a făcut din această chestiune o problemă de onoare naţională. Reprezentant recunoscut al Prinţului Charles-Antoine (istoric, ministru în al Doilea Imperiu - n. tr.), care îi scrie direct, şi al lui Bismark, a avut din prima zi asupra Prinţului o influenţă împotriva căreia e foarte greu de luptat. Există - trebuie să-i dau şi lui dreptate - sensul natural al Dreptului, dar prin grosolănia manierelor şi aroganţa discursurilor, el a ofensat destul de multă lume aici. În ce mă priveste, nu am pentru ce să mă plâng de el; de altfel, chestiunea Instrucţiei publice a fost prima ocazie în care ne-am certat.
Dl. Friedlaender vrea, deci, cu o imprudenţă ieşită din comun, să convertească întreaga ţară la Germania prusacă: influenţă, educaţie, limbă, toate trebuie, în opinia lui, să fie, de acum înainte, germane. El nu ţine cont deloc nici de comunitatea de spirit care există între romani şi francezi, bazată pe o simpatie naturală, nici de obisnuinţa dobândită şi care fac indispensabilă, în România, educaţia noastră franceză. La începutul lunii decmbrie, Dl F. va pleca să-şi vadă familia şi atunci sper să am ocazia de a-i expune Prinţului problema aceasta, aşa cum o concepem noi şi să-l determin să decidă, în funcţie de punctul nostru de vedere.
Trebuie să convenim, de altfel, că instrucţia primară trebuie să preocupe guvernul, prioritar. În legătura cu acest subiect, există o idee pe care o consider destul de bună şi care a fost înaintată, dacă nu mă-nşel, de bătrânul Prinţ Ştirbey. Întrucât recrutarea institutorilor se face cu mare dificultate şi nu e de ajuns, pentru a avea şcoli, doar de a decreta învăţământul obligatoriu, s-a tras la concluzia că personalul necesar trebuie recrutat din armată. Aşa că s-au înfiinţat, în cadrul regimentelor, cursuri de mai multe grade care au dat, până acum, rezultate bune; eu văd destule avantaje în alegerea cadrelor didactice primare dintre militarii care au absolvit cursurile de gradul trei şi care ar putea deveni dascăli de şcoală, gata formaţi. Aceşti oameni ar avea o instrucţie suficientă şi, lucru demn de apreciat, ar veni cu o anumită educaţie şi disciplină care ar permite cu uşurinţă controlul lor. Cât despre corpul cadrelor didactice din învăţământul secundar, acesta trebuie reînnoit în întregime: alegerile i-au absorbit aşa de mult pe aceşti profesori vigilenţi încât unii şi-au părăsit clasele, visându-se oratori la mitinguri în care îşi propun candidaţii preferaţi. Şi ce candidaţi!.. Au ales oameni cu reputaţia cea mai proastă, de talia lui Kogălniceanu şi Bolliac.
Problema Instrucţiei publice depinde, de altfel, în primul rând, de bani, deoarece, pentru a deschide şcoli, pentru a intreţine bursierii în cele mai bune colegii din Europa, e nevoie de fonduri considerabile.
(va urma)
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
