Un submarin şi zece promisiuni

În fiecare zi, oamenii "Delfinului" repovestesc mitul lui Sisif pe cheiul unui port. Fiecare reparaţie, fiecare antrenament se fac cu gândul la ziua de mâine. Şi dacă nu mâine, atunci poimâine. Aici nu disperarea exasperează pe cel venit din afară, ci entuziasmul. Cu neputinţa de-a înţelege de unde vine. Singura navă-submarin a României este "ostatica" unei dane militare din Portul Constanţa, de mai bine de 15 ani. Nu au idee dacă prin eforturile lor se vor putea întoarce în mare cu nava. Însă cred în ziua de mâine. Şi continuă să împingă tot mai sus acel bolovan uriaş al lui Sisif, de ani încoace...

 "Eu aş vrea să rămân, nu pentru mine, ci pentru cei care vin după mine", spune modest Leonard Mănăilă (50 de ani). Maistrul militar a făcut parte din echipajul iniţial care s-a instruit cu ruşi la Odessa. Teoretic, mai are doar cinci ani până la pensie. Însă nu vrea să plece. Dacă nava ar fi reparată, ar rămâne mult peste anii de pensionare să-i pregătească pe nou-veniţi. La fel şi colegul dânsului, maistrul principal Ioan Balint (54 de ani), cel mai "bătrân" lup de mare de pe "Delfinul". Se ocupă de motoarele navei. Este ironic şi suspicios cu orice reporter care a trecut pe acolo. Aceştia vin, întreabă şi pleacă. Dar alături de maistrul Mănăilă este printre ultimii "supravieţuitori" ai primului echipaj care a rămas.

 Firi diferite, cei doi vorbesc totuşi despre acelaşi lucru când spun că meseria de submarinist înseamnă adaptarea la mediul de viaţă de pe navă. Cine vine aici pleacă în două zile ori rămâne toată viaţa. "Oameni care să-şi dorească să lucreze pe submarin mai vin...", spune maistrul Balint, cu năduf, "... dar pleacă mai repede ca înainte". Aerul greu, spaţiile strâmte, regulile care trebuiesc respectate strict, viitorul incert nu sunt pentru toată lumea. Mai ales regulile care, într-un loc ca acesta, hotărâsc soarta tuturor. Îşi amintesc că instructorii ruşi îi "tăvăleau" pe jos pentru orice greşeală. "Ne tot spuneau că, pentru fiecare manevră şi procedură pe care noi o învăţăm, a murit câte un om", povesteşte şi maistrul militar Mănăilă. Acum se antrenează doar la ţărm, dar spun că exigenţele ar fi rămas aceleaşi. Nou-veniţii sunt instruiţi la fel, deoarece "I-am pregătit şi pe ei, pentru că de ei depinde şi viaţa noastră".


DOCUMENTAŢIE "UITATĂ"
 Silueta "Delfinului", înghiţită pe jumătate de apele portului şi "burduşită" între două nave la fel de solide, aproape că ar trece neobservată. Însă văzut de aproape şi atins, gigantul negru capată substanţă şi impune respect. "A venit cineva, acum ceva timp, să ne întrebe «de unde ştim noi că sub stratul ăsta de cauciuc nu este rugină, l-am ridicat deoparte să vedem?»", povesteşte ofiţerul navigator, locotenent cmdr. Victor Niculescu, şi indică uşor amuzat cu vârful pantofului câteva locuri pe suprafaţa navei. Zgrunţuros şi dur la atingere, materialul aproape că nu aduce deloc a cauciuc. Ruşii nu au vrut să spună prea multe, nici despre înveliş, nici despre navă. Acum ceva timp echipajul ar fi vrut într-adevăr să înlocuiască câteva bucăţi uzate din mozaicul de dedesubt. Au realizat însă destul de repede că nu le-ar putea repara fără a avea cunoştinţe exacte despre cum au fost puse. Nici în prezent documentaţia tehnică a navei nu este completă, cărţile de instruire lipsind pe mai multe sisteme. Spre deosebire de submariniştii români care au fost "uitaţi", polonezii au reuşit să pună mâna chiar şi pe tehnologiile de reparaţie a unui submarin din clasa Kilo, spun cei din echipaj. Singura şansă de a face reparaţii complete la el ar fi să-l trimită înapoi pe şantierele navale din Rusia sau să cheme în ţară ingineri ruşi care să ofere asistenţă tehnică.  


BINE, DAR NU SUFICIENT
80% din aparatura navei este funcţională, zic cei de la bordul navei. Cele mai multe probleme sunt la  capitolul comunicaţie şi electronică de bord. Sunt învechite şi ar trebui schimbate printre primele, mi se spune. Chiar şi cu spiritul de optimism al echipajului, cei 15 ani trecuţi au lăsat urme. Baza de date cu semnătura acustică, folosită pentru identificarea amprentei navelor, trebuie adusă la zi. În cazul, destul de probabil, în care ţările aliate şi partenere NATO nu vor oferi astfel de informaţii, această sarcină va cădea tot în seama submariniştilor români şi a vaselor specializate în colectarea de informaţii. O altă problemă cu care oamenii de pe "Delfinul" se confruntă este lipsa unor antrenamente specifice, care ar putea fi desfăşurate doar în largul mării şi care ar putea fi modificate tactic doar prin ieşiri în larg. De asemenea, echipamentul care nu poate fi alimentat de la ţărm şi va fi pornit doar în momentul în care submarinul va avea baterii trebuie încercat şi, eventual, reparat, iar personalul de bord testat. "Facem revitalizarea submarinului, se fac acele verificări la tehnică, dar eu trebuie să mă conving că tehnica aceea funcţionează în parametri normali, în condiţiile alea (...), verific şi echipajul dacă este în măsură să desfăşoare activităţi. Dar nu mă duc direct la 300 de metri, trebuie să fii nebun să faci asta de prima oară", spune comandantul navei, căpitan cmdr. Daniel Bondoc. De lipsa unei nave de tip submarin sunt afectate şi vedetele antisubmarin, care nu se pot pregăti în condiţii corespunzătoare. Deşi antrenamentele acestora ar trebui să includă urmărirea şi/sau stabilirea unui contact de hidrolocaţie pe mare cu "Delfinul", echipajul se antrenează cu ajutorul unor ţinte fictive programate de un calculator. Este destul de bine, dar nu suficient de real, crede ofiţerul Niculescu.


DACĂ NU MÂINE, ATUNCI POIMÂINE...
 "După fiecare declaraţie a ministrului (Apărării - n.r) se fac planuri pe aici, «ce facem cu banii?!»", spune maistrul Balint, vorbind despre promisiunile care au alimentat speranţele celor de la bord. Dacă ar câştiga la loto, ar cumpăra submarinul. La fel şi colegul dânsului, maistrul Mănăilă. Ar privatiza nava, făcând-o rentabilă. Aproape toţi cei din echipaj ar face asta, mă asigură, câteva zile mai târziu, într-o convorbire telefonică comandantul "Delfinului". Inclusiv dânsul. Sunt aproape singurii care au rămas de veghe în locul acesta. Şi nimeni nu crede că cei 15 ani de aşteptare s-au scurs degeaba. Doar speră că ziua de mâine v-a fi mai bine. Fiindcă altfel ar fi mult prea multe regrete pentru o singură navă.