Visănd la Bucovina

Am păşit timp de două săptămăni printr-un tărăm de basm, innobilat de aerul pur al istoriei şi credinţei. Sufletul mi s-a lăsat cuprins de spiritul unor locuri unice. Atăt şi nimic mai mult. Dar destul.

Am păşit timp de două săptămăni printr-un tărăm de basm, innobilat de aerul pur al istoriei şi credinţei. Sufletul mi s-a lăsat cuprins de spiritul unor locuri unice. Atăt şi nimic mai mult. Dar destul.

Sunt la modă vacanţele in care străbaţi locuri indepărtate, vizitezi ţinuturi căt mai exotice, te dai cu parapanta şi cu alte maşinării de senzaţii tari. Dar, asemenea pildei din "Alchimistul", ceea ce ai nevoie se află de fapt in imediata ta apropiere. Odată ajuns in preajma Obcinelor Bucovinei, timpul se scurge altfel. Pitulate intre dealuri sau păduri, te aşteaptă mănăstirile. Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Putna adăpostesc amintiri indepărtate, brodate cu migală de timpul răbdător. La Putna, cea mai veche biserică de lemn din Europa te cuprinde cu invăluirea unei alte lumi. Parcă auzi murmurul veacurilor reflectat in catapetesmele innegrite de ani. In aceste locuri de basm fiecare copac vorbeşte, avănd capacitatea de a se dărui celui care-l ascultă cu atenţie. Nu-i greu! Ţine doar de plăcerea de a trăi... curat. Lăngă tine se desfăşoară un anotimp perpetuu, impărţit intre tulpinile subţiri ale grăului, bulgării de pămănt proaspăt şi măciuliile florii soarelui.

MARELE ARHITECT. Fiecare detaliu al naturii este atăt de bine pus la punct, incăt simţi că studiezi la faţa locului un miracol al creaţiei, un tablou pe care Dumnezeu il pictează incontinuu, chiar inaintea ta. Animelele par desprinse din secvenţele de la facerea lumii. La Putna, caii liberi le "vorbesc" celor domestici inhămaţi la căruţele din sat. Un spectacol fascinant, care te opreşte imediat in loc. Oare ce treburi or pune la cale?

MICROCOSMOS. Vatra Moldoviţei. Pădure. Muşchiul presărat pe pămănt şi scorburi adăposteşte, intre firele lui mici şi dese, un microcosmos al purităţii. Dacă faci "imprudenţa" să păşeşti pe el cu picioarele goale, ii vei duce permanent dorul. Incălţămintea incepe să devină o pavăză nedorită a picioarelor. Găndurile despre orice altceva in afară de liniştea şi armonia naturii par să imbrace forma unei imbrăcăminţi nedorite şi inutile a conştiinţei. Aici nu poţi să te joci cu natura, aici nu poţi să faci nici un fel de troc. Eşti la inaintare cu toată fiinţa ta lăuntrică şi iţi dai cel mai bine seama de faptul că orice ce te inconjoară e o prelungire a sufletului universal... şi viceversa.

COPILUL ADORMIT. Inima Bucovinei pulsează o dată cu tot ce e prezent: răsăritul de soare, cănd căprioarele coboară atente la izvor, umbre firave şi agile deopotrivă; satele răspăndite pe coapsele dealurilor, cu grădinile atăt de in pantă, incăt te miri cum de nu cad căpiţele de făn de pe ele; norii de un alb strălucitor, profilaţi pe cerul albastru intens in nenumărate forme care te inspiră; fluturii cărămizii care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu florile, numărănd căteva raze de soare pentru a-şi găsi un adăpost bun; fructele care abia aşteaptă să fie culese din copaci; greierii puternici ce susţin, zi de zi, reprezentaţii fascinante "la firul ierbii". In oricare din noi se află căte o Bucovină, asemeni unui copil adormit pe care, din cănd in cănd, fermecaţi de doruri nebănuite, il trezim şi-l lăsăm un pic să se joace. Dar numai puţin, pentru că ne aşteaptă laptopul, mobilul, facturile şi stresul alergăturii zilnice. "A simţi" pur şi simplu devine un verb pe care-l conjugăm doar in situaţii deosebite. Civilizaţia inaintează cu paşi foarte repezi, aproape că nu mai există locuri nebătute de picior de om. Sihaştrii mai sunt puţini. Astăzi, in locuri altădată sălbatice, găseşti vile, magazine, ba chiar şi bănci. Iar natura, in starea sa autentică, devine un lux pe care-l atingem doar in concedii. Şi nici atunci, poate, suficient, incăt să pătrundem cu adevărat in inima ei. Pentru că inima ei se micşorează din ce in ce mai mult. Iar noi suntem tot mai grăbiţi.