Ziua când nepotul lui Noica a scris cu degetul pe geamul aburit al troleului: “Jos Ceauşescu!”

Pasajul de la Universitate tocmai se matura de sange cu carpe si detergent, cand Nicolae Radulescu Dobrogea, pasager in troleul 85, a indraznit sa scrie cu degetul pe geamul aburit: “Jos Ceausescu!'. Era 22 decembrie 1989, iar el, cercetator chimist, plecase la serviciu. L-am intalnit acum, in anul 2011, in Piata Universitatii, comemorand Revolutia Romana, ca in fiecare an. Este unul dintre nepotii lui Constantin Noica, dar nu-i place sa faca mare caz din asta.

Acum traieste din nou emotia care l-a cuprins in ziua aceea, in troleu, cand ceilalti pasageri l-au privit speriati, neindraznind sa-i spuna un cuvant. Tot Bucurestiul fierbea; era cu cateva ore inainte sa coboare iadul in Piata Universitatii.

“Ce v-a venit sa scrieti atunci acele cuvinte, pe geamul aburit?', il intrebam acum. “Fiindca n-am putut altfel. Iesisem aici si pe 21', raspunde, simplu. Nu l-a ranit nici un glont, pe 21 si pe 22, insa a urlat in strada, a impins, iar in sediul ICECHIM, unde era coleg cu Elena Ceausescu, el si prietenul lui de atunci au fost primii care au strigat “Jos comunismul!' si au daramat salbatic bustul lui Ceausescu. Nici unul dintre ei, insa, n-a cerut vreodata indemnizatie de revolutionar.

Revolutionarii care n-au cerut niciodata indemnizatie

“N-am vrut, n-am avut nevoie. Am iesit ca am vrut noi, ca am crezut, ca asa am simtit. Cum am fi putut intina toate astea cerand bani pentru ce am facut?', ne explica prietenul sau din tinerete, Grigore Niculaie. Are 73 de ani acum, dar atunci, in zilele Revolutiei, era sprinten ca un flacau. Avea doi copii si nevasta, dar nu s-a mai gandit la asta nici pe 21, nici pe 22, cand a facut slalom printre gloante pe Lascar Catargiu, cand a scandat in Piata Universitatii, cand a iesit sa apere televiziunea cu mainile goale, cand a scris cu creta pe zidul Universitatii “Libertate, te iubim, ori cu tine, ori murim' sau cand a intrat in sediul CC sa sparga geamuri.

De atunci si pana acum a iesit in fiecare an la Universitate, fara exceptie, sa aprinda lumanari pentru eroii cazuti, alaturi de prietenul Nae Radulescu Dobrogea.

Pe Grigore Niculaie il gasim tacut, aproape resemnat, prins in valul de “revolutionari' batrani de azi, care striga “Jos Guvernul Boc' fiindca au ramas fara indemnizatie. Ei fac parte din mai multe organizatii si-si striga supararea; pe el, insa, asta nu-l intereseaza. Pare venit din alta lume, asa, cu tricolorul infasurat in jurul umerilor, cum sta. Isi aminteste de zilele acelea si incepe sa planga.

Citește pe Antena3.ro

O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei

Fragmente din Romania uitata

Tine in mana un ziar vechi, ingalbenit, cu foaia nisipoasa. E un ziar-document, din 22 decembrie, acelasi pe care l-a impartit atunci revolutionarilor el insusi, in strada: “Libertatea, ziar al Frontului Renasterii Nationale'. A prins peste el cu ac de siguranta o bucata de tricolor. Ca si ziarul, si ea e trecuta prin focul Revolutiei caci a taiat-o atunci dintr-un steag din strada, anume ca s-o aiba peste ani. E o bucata grea, de panza, pe care el a scris cu pixul '21 decembrie 1989, Universitate, Piata Romana'.

Deschizi 'Libertatea' de atunci si deschizi, de fapt, o alta Romanie. Pe prima pagina sta scris, mare: 'Cetateni! Frati romani! Am invins! Tiranul a fost invins! Ceausescu si clica lui odioasa au fost inlaturati de vointa si puterea poporului! Puterea este in mainile poporului! (...) Sa ne unim fortele, sa aratam lumii intregi, sa aratam peste timp copiilor si urmasilor nostri ca pot sa fie mandri de noi, de ceea ce vom face pentru libertatea si demnitatea lor!'.

In pagina a doua sta marturia unui ziarist emotionat, cu fraza sincera, numit Aurel Ghimpu: 'Astern la masina de scris cuvintele, asa cum imi vin in suflet si-mi dau seama ca am uitat sa scriu. Sa scriu cu adevarat, limpede si drept, despre bucurie si dreptate. Sa scriu cu adevarat ceea ce simt si gandesc... Voi reinvata, cum toti, cu calm si luciditate, va trebui sa reinvatam a trai in demnitate. O demnitate pe care, in sfarsit, ne-am castigat-o. Acum, cand aceste randuri pornesc spre tipar, de jos, din strada Brezoianu, de sub ferestrele redactiei nostre, Libertatea, se aud acordurile Horei Unirii in care sunt cuprinsi sute de oameni ce serbeaza ziua LIBERTATII'.

In pagina trei, ziaristul Octavian Andronic scria un PS la un articol: 'PS. 22 decembrie. La ora 6 dimineata, pe postul national de radio, o voce sugubeata ne ureaza buna dimineata. Nimic nu s-a schimbat? AVEA SA SE SCHIMBE PESTE DOAR CATEVA ORE'. (Octavian Andronic)

Revolutia, prin ochi de ziarist: '... apare un tanc ce intra in plin in multime. Se aud strigate de durere'

Alti trei ziaristi (Sorin Rosca-Stanescu, Horia Tabacu si Marian Cioba) semneaza impreuna un reportaj care aproape ca s-a scris singur: 'Primele ore ale libertatii'.

'Cateva minute mai tarziu, sunt trase primele focuri de avertisment. Demonstrantii striga: Suntem, suntem romani! Nu trageti! Se formeaza o hora a unirii, mica, compusa din 10 – 15 persoane, care in cateva secunde creste, acoperind distanta de la pasajul Universitatii pana in apropierea trupelor masate in dreptul strazii 13 Decembrie. Li se raspunde prin noi focuri de avertisment. Cineva de pe unul dintre felinare propune un minut de reculegere in memoria victimelor de la Timisoara. Intr-un spirit de admirabila disciplina, demonstrantii, acum in numar mult mai mare, poate de 4.000 – 5.000, se aseaza pe carosabil. Nu mai avem posibilitatea de a cuprinde, din mijlocul lor, intreaga panorama. Intram in blocul de deasupra Florariei Codlea si sunam la o usa de la etajul III. Ne deschide Vsevolod Ivanov, medic la spitalul studentesc. Ii spunem ca suntem ziaristi si il rugam sa ne permita sa privim totul din apartamentul lui. Ne strange in brate pe rand pe fiecare, strigand apoi: Libertate presei! (...) Se trag focuri de arma si trasoare. Deocamdata, in aer. Blindatele ataca multimea. Manifestantii dau dovada de mult curaj. La un moment dat, focurile de arma si trasoarele incep nemilos sa secere trupuri. Luminile sunt stinse. Fara faruri apare un tanc, ce intra in plin in multime. Se aud strigate de durere. Piata Universitatii devine circa 40 de minute un veritabil poligon de tragere. Un adevarat masacru care a continuat in cursul noptii si in alte cartiere ale orasului'.

Revolutionarul Grigore Niculaie stie pe dinafara acest ziar, cuvant cu cuvant. Il strange la piept si priveste trist gloata 'revolutionarilor' care scandeaza la Universitate, 'Jos Guvernul Boc'. Cu un zambet stramb, ne explica: 'Da, Revolutia trebuia sa se faca. Dar eu ma gandeam ca, dupa, tara asta o sa arate altfel'.