“Ziua de miere”

Maria Regina României , Povestea vieţii mele (107)
Cetatea Hohenzollern nu păstrează decât puţine rămăşiţe din vechea fortăreaţă. A fost restaurată şI cam greoi împodobită, într-un stil imitând goticul, dar aşezarea ei e de o frumuseţe falnică; privită din vale, se văd înălţându-se mândre numeroasele ei turnuri, deasupra pădurilor ce îmbracă dealul conic de pe culmea căruia stăpâneşte întinderea. Priveliştea de sus e minunată; fortăreaţa, cu mândră semeţie, priveşte în jos, spre şes, amintindu-şi, poate, de zilele de slavă în care îşi încălca fără frică drepturile feudale. Amândouă ramurile familiei Hohenzollern au drepturi egale asupra acestei cetăţi zidite de strămoşii lor comuni; se găsise acuma cel mai nimerit prilej pentru a-şi dovedi fiecare bunăvoinţa faţă de celălalt, mai ales că logodna noastră se făcuse sub acoperământul împărătesc al kaizerului. Prinţul Leopold era totdeauna doritor să-şi dovedească loialitatea faţă de Casa domnitoare a Prusiei pe care, tatăl său, cu atâta jertfire, o ajutase să se înalţe.

Regele Carol însă, arăta mai puţină căldură; prietenia lui faţă de tânăra sa rudă nefiind niciodată prea aprinsă. Nu-mi aduc bine aminte de vărul nostru prea impunător în timpul acestei adunări a familiei - “logodiţii” nu prea au timp să se uite la cei dimprejur, n-au ochi decât unul pentru altul. Totuşi, nu voi uita niciodată o mică întâmplare, deoarece vestea dinainte multe din cele ce aveau să se întâmple mai târziu. Ca şI cu prilejul logodnei noastre la Potsdam, se ţinură cuvântări, dar de data asta mai puţin oficiale căci, dacă nu mă înşel, nu erau de faţă decât membii familiei.

Kaizerul ridică paharul în sănătatea regelui României, iar prinţul Leopold, după cât mi se pare, ridică pe al lui în cinstea noastră.
Noi, bineînţeles, eram aşezaţi unul lângă altul şI Nando era plin de mulţumire, deoarece el avea faţă de kaizer aceeaşi fidelitate şI niciodată nu-i găsea vină, chiar când ar fi fost nimerit să o facă. Apoi der Onkel, dându-şi foarte bine seama de greutatea lui în cumpăna soartei noastre, se întoarse spre noi ridicând paharul,  cu o privire plină de înţeles, zise: “Vreau să beau, pentru ziua noastră de miere (Honigtag). “Ziua de miere”! Văzui pe Nando cum îngălbeneşte; îşi ridică şI el curtenitor paharul ca răspuns, dar mâna îi tremura şI din acea clipă îşi pierdu toată veselia, rămase tăcut, cu gândul departe, mâhnit parcă până-n fundul inimii.

Îndată ce se sculară de la masă, mă trase într-un colţ; cu ochii plini de tulburare şI cu nările în freamăt, mă întrebă:
“- Ai auzit?”
“- Ce să aud”
“- A zis ziua de miere.”
“-Şi de ce nu?”
“- Nu înţelegi ce a vrut să zică? A vrut să spună că în loc de o lună de miere, n-are să ne dea decât o zi. Uite aşa e el! Nu-i pasă de sentimentele altora şI nici nu le-nţelege! La unchiu aşa merge: numai muncă şI nici o plăcere cât e anul de lung şI oricare ar fi anotimpul. Lui nu i-a trebuit lună de miere; se vede că nu e ca toată lumea; e întreg numai la datorie, fără nici o slăbiciune şI vrea să fie toată lumea ca el. Aşa e întotdeauna; orice plăcere trebuie jertfită. N-are nici simţire, nici înţelegere faţă de dorinţele şI de înţelegerile celor tineri. E lipsit de orice milă!” ŞI ochii lui Nando se umeziră de lacrimi. Neputând înţelege această izbucnire de disperare, încercai să-l mângâi, dar el repetă: “A spus-o cu tot dinadinsul! Ai să vezi! Glumele unchiului cuprind totdeauna un adevăr amar”.
Pe atunci însă nu puteam înţelege adevărata suferinţă ce se ascundea în vorbele bietului tânăr. Mai târziu am înţeles.