In anii celui de-al doilea razboi mondial, cel dintai ziarist italian important care s-a intamplat sa descinda la Bucuresti a fost Paolo Monelli. In primele zile ale lui aprilie 1940, s-a deplasat in viteza la Giurgiu, pentru a ancheta consecintele unui scandal provocat de britanici. Anume, la controlul vamal s-a constatat ca in slepurile unui convoi al acestora, care naviga in amonte de fluviu, echipajele escamotasera calupuri de dinamita si armament. Si s-a presupus ca misiunea lor consta in a sabota navigatia in zonele critice de la cataractele Dunarii. Spre deosebire de ziaristii romani, germani si francezi care au sustinut vehement aceasta versiune, Paolo Monelli a demontat surub cu surub cacealmaua britanica.
Dupa opinia lui, exprimata in Corriere della Sera, daca, intr-adevar, exista intentia aruncarii in aer a versantilor muntilor din zona cataractelor Dunarii, spre a incurca transporturile de petrol inspre Reich, slepurile ar fi navigat dintr-o bucata pana la destinatie, evitand orice acostare intr-un port riveran, implicit un control vamal. Cantitatile de dinamita depistate la bordul ambarcatiunilor nu ar fi fost suficiente pentru un eventual sabotaj, Portile de Fier reprezentand un monument al naturii, a carui configuratie nu putea fi modificata cu cateva kilograme de explozibil. In fapt, scandalul inscenat de britanici trebuia sa abata atentia germanilor de la confruntarile militare din campiile Flandrei si de pe litoralul Canalului Manecii, orientand-o inspre pericolele care i-ar fi pandit din Balcani. In cele din urma, timpul i-a dat dreptate lui Paolo Monelli: prin succesivele lor stratageme, englezii vor reusi sa imobilizeze in zona, departe de fronturile principale ale
razboiului, peste 20 de divizii ale Wehrmactului si numeroase formatiuni ale Luftwaffei si Kriegsmarinei.
UN DU-TE-VINO FEBRIL. Dupa instalarea generalului Ion Antonescu la putere, afluxul de ziaristi italieni in aceasta tara s-a amplificat. Miscarea legionara, fiind parte la guvernare, atragea in mod natural atentia fascismului peninsular. Indro Montanelli a omagiat in mai multe articole memoria lui Corneliu Zelea Codreanu si a altor fruntasi legionari suprimati pe parcursul represaliilor ordonate de Regele Carol al II-lea. Astazi, cand le citim, ne copleseste impresia ca autorul era un fascist infocat, dar nu era chiar asa. Indro Montanelli strangea material pentru cartile pe care le va scrie dupa razboi si asa ceva nu se putea desavarsi decat printr-o studiata disimulare. A incetat din viata in primii ani â90, cand era socotit un adevarat patriarh al presei din intreaga Italie. Ultimul mare cotidian aflat sub conducerea lui a fost Il Giornale de la Milano.
Indro Montanelli a venit la Bucuresti si s-a dus, insa alti ziaristi italieni, intre care Giovanni Maria Costa, Alfredo Mantero, Luigi Cucco si Raffaele Guzman, au ramas aici. Ultimii doi, dupa declansarea razboiului, vor colabora la elaborarea saptamanalului Il Soldato, versiunea in italiana a gazetei de front Soldatul, editata de Ministerul roman al Propagandei Nationale si Marele Stat Major de la Bucuresti. Iar altii, asemeni lui Massimo David si Lino Pellegrini, care sosise la Bucuresti impreuna cu proaspata sa sotie, vor insoti pe drumurile rasaritene, pana la Cotul Donului, trupele Corpului Expeditionar Italian, acesta intrand in foc dupa ce traversase sectoarele nordice ale Moldovei si Basarabiei. Lamberti Sorrentino se va numara printre ziaristii peninsulari care vor fi prezenti in Odessa, dupa cucerirea marelui oras portuar de catre trupele romanesti.
CAZUL MALAPARTE. Controverse postbelice au starnit prestatiile din Romania ale lui Curzio Malaparte, un veritabil cameleon, fost spion al lui Galeazzo Ciano in Grecia, care, in 1943, o data cu caderea fascismului, isi va intoarce cojocul pe dos si isi va croi o fata de democrat. Pivotul care i-a permis o asemenea pirueta a fost cartea "Kaputt", prin care si-a rescris reportajele din anii razboiului intr-o cheie convenabila noilor stari de lucruri din Europa. In "Kaputt" este vorba si despre represaliile criminale la care au fost supusi evreii din Iasi, la sfarsitul lui iunie 1941, represalii la care ziaristul pretindea ca ar fi fost martor ocular. N-a fost asa, in zilele pogromului de la Iasi, Curzio Malaparte se afla la Albita, in zona podului peste Prut pe care trupele romanesti afluiau spre capul de pod creat peste rau impotriva sovieticilor. O va recunoaste el insusi, atat in articolul publicat in Corriere della Sera, la timpul petrecerii faptelor, cat si intr-un interviu acordat unei reviste din Roma, la sfarsitul anilor â40. Din nefericire, unii evrei de la Bucuresti au considerat ca negarea prezentei lui Curzio Malaparte la Iasi echivala cu negarea pogromului in care au pierit cateva mii dintre coreligionarii lor, de unde o suma intreaga de polemici aprinse. Or, o asemenea echivalare nu avea nici un rost, de vreme ce pogromul a existat si nu l-a negat nimeni.
Mai mult, cartea "Kaputt", credibila printre cei care nu cunosteau situatia exacta din Romania, aparea aici ca o facatura si nu aducea servicii memoriei evreilor asasinati in imprejurarile de atunci. Curzio Malaparte scria despre parasutisti lansati de sovietici in zona orasului Iasi si despre semnalele luminoase care ar fi indicat inamicului obiectivele pretabile la a fi bombardate. Acesta a fost si calul de bataie al propagandei autoritatilor romanesti, care incerca, in epoca si mai tarziu, sa justifice faptele. Conform comunicatelor oficiale, sovieticii ar fi lansat in imprejurimile Iasului parasutisti de origine evreiasca, iar evreii din Iasi ar fi semnalizat aviatiei rusesti aglomerarile de trupe din localitate. Ceea ce nu era in concordanta cu adevarul. Armata romana instalase pe dealul Bucium o baterie de aparate optice jumelate Zeiss, cu misiunea de a supraveghea panorama si vazduhul orasului, si aceasta nu a inregistrat nici un semnal luminos si nici o lansare de parasutisti. Numai cateva avioane sovietice au fost doborate de tirurile artileriei antiaeriene romano-germane. Cu alte cuvinte, pogromul nu poate fi justificat prin asemenea subterfugii, a existat, fara a fi provocat de comportamentul evreilor, si suntem datori sa ni-l asumam. Fara a tot arunca raspunderile exclusiv in spinarea germanilor, cum ne-a obisnuit o intreaga literatura postbelica.
Si dincolo de acest moment, prestatiile jurnalistice ale lui Curzio Malaparte s-au dovedit a fi dubioase. Imediat dupa moartea lui, in 1957, unul dintre cei care i-au reconstituit agitata biografie a pus in circulatie o poveste integral plasmuita. Mussolini, care in sinea lui ii detesta pe germani, ar fi fost incantat de primele zece reportaje de razboi ale lui Malaparte, documentate in Basarabia si pe teritoriul Ucrainei, in care ziaristul ar fi insinuat apasate accente antigermane. De atunci, toti apologetii acestuia reiau aceasta poveste, al carei adevar nimeni nu vrea sa-l verifice. Am tradus personal reportajele in discutie si, spre surprinderea mea, rezulta din ele ca Malaparte se intelegea perfect cu germanii si chiar nutrea pentru ei o admiratie fatisa. Minciuna la care ne referim, perpetuata din carte in carte, reprezinta una dintre ciudateniile istoriei literare peninsulare.
 |
OBSERVATOR. Indro Montanelli, in anii â80, un analist al fascismului care s-a documentat pe teren in razboi |
PROFETIA LUI ANTONESCU. Despre Lamberti Sorrentino se poate spune ca a avut un noroc nesperat: in timp ce se afla in trecere prin Romania, prin niste dame din Bucuresti, a ajuns in contact cu Maria Antonescu, iar aceasta i-a facilitat accesul la maresal. In memoriile sale, aparute in 1980, sub titlul "Da Bel Ami a Lili Marlene - Quello che il corrispondente di guera non scrisse", Sorrentino nu precizeaza data la care s-au petrecut faptele, dar se poate deduce ca audienta i-a fost acordata in iarna 1943/1944 sau in primavara lui â44. Ion Antonescu i-a acordat cu aceasta ocazie un interviu extrem de interesant, pe care Sorrentino, ajuns in Italia, unde fascismul cazuse si situatia se schimbase din temelii, nu l-a mai putut publica. Si interviul a vazut lumina tiparului cu o intarziere de aproape patru decenii, in cartea de memorii amintita mai sus.
Documentul prezinta un interes de exceptie prin profetia continuta in el. Antonescu recunostea ca razboiul era pierdut, iar Sorrentino l-a stimulat sa arunce o privire in viitorul acestei tari. Va fi el sumbru sau luminos? "La timpul potrivit, imensul sacrificiu al celor cazuti astazi va salva tot ce se poate salva din Romania de maine" - a spus Antonescu. Usor nedumerit, Sorrentino a ricanat: "Ma iertati, domnule maresal, nu inteleg", si maresalul s-a dezvaluit: "Am informatii secrete despre comunistii romani emigrati la scoala de la Moscova. Sunt subjugati de o nebuna, Ana Pauker, care si-a vandut sufletul lui Stalin si le impune compatriotilor sa vorbeasca ruseste, chiar si intre ei, sustinand ca limba romana e un amestec bastard de dialecte, de inlocuit imediat cu aceea sublima a lui Tolstoi. Pierzand noi razboiul, acei emigranti indoctrinati si fanatici isi vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea Romaniei". "Si atunci?" - a mai intrebat Sorrentino, in continuare nedumerit. Dupa un prelungit moment de tacere, Ion Antonescu i-a raspuns: "Si atunci, amintirea parintilor morti acum, luptand in numele Romaniei romane, va fi aceea care ii va obliga pe fii, fie ei si comunisti, sa se pastreze romani si sa vorbeasca romaneste si sa ramana, cu fruntea sus, descendenti ai colonistilor lui Traian, latini, nu slavi".
Numai afirmatia ca Ana Pauker i-ar fi obligat pe romani sa vorbeasca ruseste era trasa de par. In rest, daca lasam deoparte retorica epocii, profetia lui Ion Antonescu s-a implinit si acesta e fondul problemei. In anii â70 si â80, comunistii romani s-au sustras progresiv de sub influenta Moscovei. Cu exceptia agentilor Moscovei, bineinteles, recrutati ca atare intr-o alta etapa istorica.
UN COMUNIST SUB LUPA ITALIANA. Un caz aparte l-a reprezentat si cel al ziaristului Franco Trandafilo, acreditat la Bucuresti, inainte de declansarea razboiului, in calitate de corespondent al Agentiei de presa italiene Stefani. A aparut in prim-plan la aproape un an dupa invazia sovietica in Basarabia si Bucovina de Nord, fiind atras de Mihai Antonescu la o colaborare cu Ministerul roman al Propagandei Nationale. Pe temeiul unor documente oferite lui Franco Trandafilo de guvern, dar si de serviciile secrete romanesti, acesta a redactat cartea intitulata "Bessarabia - Terra di dolore", a carei insemnatate nu s-a demonetizat nici in zilele noastre. Volumul a fost tradus si in limba germana si difuzat in strainatate prin toate legatiile Romaniei din Europa.
Intre altele, Franco Trandafilo scria: "In numarul 10 al revistei Internationala comunista, din decembrie 1939, a aparut un articol in care amenintarea Romaniei de catre URSS si necesitatea, din partea guvernului sovietic, de a pune mana pe Basarabia si de a marsalui si dincolo de ea erau descrise ca actiuni cu o scadenta extrem de scurta. Cine a semnat articolele impotriva Romaniei? Un alt Kuusinen (seful comunistilor finlandezi, refugiat la Moscova - n.n.), Boris Stefanov, care intr-o vreme se numea si Stelian Scarlat, dandu-se drept ziarist.
Nascut in 1883, la Kotel, in Bulgaria, a devenit cetatean roman in consecinta razboiului romano-bulgar din 1913. Inca din prima tinerete, cand frecventa gimnaziul bulgar din Varna, a manifestat idei subversive si la 14 august 1916, cand a fost incorporat in armata romana cu gradul de locotenent si repartizat la Regimentul 53 infanterie, activitatea subversiva desfasurata de el printre soldati a fost atat de intensa si propaganda defetista pe care a dezvoltat-o in randurile armatei romane a fost atat de violenta, incat a fost arestat si inchis de autoritatile militare in fortareata Domnesti. La sfarsitul razboiului a fost eliberat. Imediat s-a inscris in partidul socialist legal si a devenit unul din sefii lui. Cand in sanul acelui partid curentul comunist a inceput sa se accentueze, Boris Stefanov a trecut la extrema stanga si in 1920 a fost ales deputat. La 23 octombrie, acelasi an, a fost arestat pentru organizarea grevei generale din Romania si a iesit din inchisorile romanesti dupa doi ani.
Arestat de mai multe ori de politie, a emigrat in 1924 in Bulgaria si, de aici, la Viena. In acelasi an insa, expirand valabilitatea pasaportului sau, autoritatile romanesti i-au refuzat un alt pasaport. A peregrinat pe ici, pe colo, prin Europa, pana cand a reusit sa revina in Romania, in mod clandestin. Inca o data a fost arestat, a fost judecat si condamnat la opt ani de inchisoare pentru atentat la siguranta statului. Sase ani a stat in celula si, in 1933, in consecinta unei amnistii, Boris Stefanov a emigrat definitiv in URSS, unde s-a pus la dispozitia Kominternului". Acesta fiind destinul din epoca al comunistilor: sa fie condusi fie de indivizi care facusera puscarie, fie de indivizi aflati in puscarie, fie de indivizi panditi de perspectiva de a infunda puscaria.
 |
REMEMBER. Lino Pellegrini, in 1992, vizitand "stepa ruseasca" |
PEDEAPSA ISTORIEI. Dupa caderea fascismului si anuntarea armistitiului dintre Italia si aliati, colonia italiana din Romania s-a impartit in doua tabere violent ostile, care au dat de lucru autoritatilor romanesti. Mihai Antonescu chiar i-a avertizat pe peninsulari ca, daca au chef sa se angreneze intr-un razboi civil, sa-l poarte pe teritoriul Italiei, nu pe teritoriul roman. In aceste imprejurari, ziaristii militari Luigi Cucco si Raffaele Guzman au ramas aici, intr-o prudenta espectativa, in aceeasi situatie regasindu-se si civilul Giovanni Maria Costa. Dupa multe ezitari, acesta din urma a decis sa se alature taberei antifasciste, condusa de ministrul Italiei in Romania, Renato Bova Scoppa. Apoi, dupa ce germanii l-au recuperat pe Mussolini, care a trecut la comanda asa-zisei Republici Sociale de la Sal", la Bucuresti a inceput sa functioneze si o legatie fascista.
Greu de crezut, dar aceasta legatie fascista a ajuns sa fie coordonata de amintitul... Franco Trandafilo, in calitate de insarcinat cu afaceri, desi nu era inzestrat cu abilitati diplomatice. Optiunea l-a costat scump. Nu era adeptul unui razboi civil purtat de italieni pe un teritoriu strain si, cat i-a stat in putere,
s-a straduit sa aplaneze conflictele, insa italienii erau de nestapanit. Se incaierau intre ei, ajungandu-se pana la devastari de sedii si rapiri de persoane. Ceea ce i-a adus lui Franco Trandafilo numeroase incurcaturi cu autoritatile romanesti. A reusit sa-si traga sufletul, cat de cat, cand Legatia fascista de la Bucuresti a fost inzestrata si cu un ministru de cariera, in masura sa-si asume toate raspunderile, in persoana lui Armando Odenigo, fost candva consul general la Galati. Si asta nu a fost totul. Dupa 23 august 1944, Franco Trandafilo a fost capturat de sovietici si transportat intr-o celula a faimoasei inchisori moscovite Lefortovo. Interogat luni in sir, a ramas in detentie sovietica pana in vara lui 1953, cand i s-a permis sa-si regaseasca Italia dintr-un lagar de triaj de la Wiener Neustadt. Intre timp, si intre fascistii si antifascistii din tara natala se linistisera patimile, i
s-a iertat totul si, in scurt timp, a devenit directorul publicatiei Il Tempo din Roma.
TEMPI PASSATI. Nu putem sa nu amintim si prestatiile din timpul razboiului ale altor ziaristi italieni, in relatie directa cu evenimentele pe care le traiau si romanii. Tomaso Napolitano a anchetat cu minutie situatia din Basarabia eliberata de sub ocupatia sovietica. Gino Tomajuoli, de la Giornale dâItalia, a fost si el prezent la Odessa, dupa caderea orasului. Impreuna cu Lamberti Sorrentino si Massimo David, urmau sa fie cazati in cladirea in care trupele romanesti din oras isi instalasera comandamentul si numai printr-o minune au scapat de explozia care a aruncat respectiva cladire in aer. Lino Pellegrini si-a abandonat sotia la Hotelul Athen...e Palace din Bucuresti si s-a avantat in adancimea teritoriului rus, fiind martor ocular la "batalia dintre cele doua fluvii", Nipru si Bug, la care au participat si diviziile romanesti. Sergio Nesi a prezentat cititorilor italieni peripetiile submarinistilor peninsulari de la Sevastopol si Yalta, a caror baza logistica se afla la Constanta. Gianni Calvi a fost prezent in linia intai in batalia din Cotul Donului, chiar la jonctiunea diviziilor italiene Julia si Celere cu diviziile Armatei a 3-a romane. Arnaldo Cappellini, in ziarul LâOra, a publicat un reportaj senzational despre replierea militarilor italieni de la Eforie in Bulgaria, in consecinta loviturii de stat de la 23 august 1944. In contrast cu sustinerile istoriografilor comunisti, romanii s-au despartit de italieni cu un regret exprimat deschis. Stiau ca vor intra sub robia ruseasca.
Dintre toti, singurul care a mai revenit in Romania a fost Lino Pellegrini, pe care am avut onoarea sa-l cunosc in Italia, devenind un prieten al sau. A si scris despre cercetarile mele istorice in cotidianul milanez Il Giornale. In 1992, desi trecuse de 70 de ani, s-a decis sa refaca itinerariile sale din anii razboiului. La Bucuresti, l-am cazat la Athen...e Palace, hotelul preferat de toti ziaristii italieni din generatia sa. La Iasi,
l-am dat in grija istoricului Aurel Karetchi, un alt prieten al meu. De acolo, Lino Pellegrini a ajuns pana la Stalingrad. Mai traieste si azi, amintindu-si cu o placere deosebita de Romania, tara in care si-a petrecut luna de miere, dupa ce abia se casatorise cu Elena Pellegrini-Balanti.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
