Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, nu e posibil să fi fost condamnaţi în lipsă. Şi eu şi Florentin, pe lângă Dorel. Dorel avea avocat, i-ar fi spus. Nu putea să nu afle de condamnare. Ieri, când l-am sunat, venise de la Bingo, era bucuros că îi intraseră câteva numere. Ce proces, ce condamnare? Nici la bască nu-l durea de astea. Era cu chef. Noi de mult nici nu mai vorbeam de judecată, uitaserăm. Doar i-a spuse avocatul că procesul se închide. Atodiresei n-a depus la dosar decât un certificat tehnic de avarie, de la legist. Şi declaraţia lui, doar a lui, că noi i-am spart mufa. Când spunea că toţi, când că numai Dorel. Şi-a tot schimbat declaraţiile. În plus, era vedeta Judecătoriei, fruntaş pe ramură la procese. Şi nebunii au dreptul să dea în judecată pe cine vor. Judecătorii munceau jumătate pentru el, jumătate pentru restul judeţului. Niciun judecător nu l-ar lua în serios.
Mi se închid ochii de oboseală. Am săpat toată ziua în grădină. Pe urmă a început nenorocirea. E aproape miezul nopţii. N-am ceas, dar socotesc: am plecat pe la zece din Costuleni, am făcut o oră şi ceva. Sunt aproape patruzeci de kilometri. Autobuzul face fix o oră, cu staţii cu tot. Noi am mers mai încet. Iaşul e pustiu. Dacă ăştia se întorc noaptea asta, o să le cam tremure curul de frig până va trece o maşină.
Ajungem la Baza 3. Ei, na! Mereu apare ceva, mereu se întâmplă ceva ca să mă întârzie. Acum a apărut un poliţist, ne face semn să oprim. Lânosul pufneşte lângă mine:
– Ce gura mamii lui mai vrea şi tâmpitul ăsta?
– La ora asta? E disperat, are şi el nevoie de un ban, răspunde Costică. Şi coboară bodogănind.
Discută. Agentul se apleacă, vorbeşte şi cu nenea de la volan. I-a găsit ceva în neregulă, vrea să-l amendeze. Chiar aşa? Dar bineînţeles că omul e cu morcovu atâta! De aia nici n-a cârâit, ne-a tras până la Iaşi, ne plimbă prin oraş cu remorcuţa, până la avocată, pe urmă ne duce la Poliţie. Costică dă din mâini, parcă apără un şapte metri la handbal. Licuriciul nu şi nu, pare hotărât să taie amendă.
– Dacă nu eram noi aici, lua banul şi gata, zice Flocosul. Ne-a văzut pe noi şi vrea să se arate corect, o face pe legistul. Tâmpitul, ciubucarul dracului!
Costică rezolvă cumva. Se întoarce plin de draci, înjură. Pornim. Tărăboanţa sare dintr-o groapă în alta. Vreau la veceu. Mă ţin cât pot. Ne învârtim pe nişte străduţe. N-am fost niciodată pe-aici. Iaşul e mai mult de-a lungul liniilor de tramvai şi de troleu. Oprim lângă un bloc cu patru etaje. Cu elefanţi de tablă în baie. Au scos trompele pe gemuleţ să tragă aer proaspăt. Coborâm din rablament. Coboară şi ceilalţi. Ne adunăm toţi la botul maşinii din faţă. Avocata le strânge mâinile poliţiştilor. Turuie ca mitraliera. E din Vaslui. A rugat-o cineva să-i aducă rabla şi s-o lase la Iaşi. Tot trebuia să vină, că are fetiţa concurs a doua zi la Palatul Copiilor.
– Atâtea necazuri cu maşina asta… Dacă ne-ar fi depăşit alta pe drum, vă mutaţi şi ajungeaţi mai repede. Vă mulţumesc, vă mulţumesc. Aţi ocolit atâta, l-aţi deranjat şi pe domnul… Vă mulţumesc şi dumneavoastră, zice către omul cu canapeaua. Mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bine.
Costică deschide portiera şi mă împinge grăbit în maşină, sub canapea. Dar îmi dă drumul când îi şoptesc că mă scap pe mine. Chiar nu mai rezist. Pe drum m-am abţinut că era şi fetiţa, dar acum chiar plesnesc.
Avocata s-a prins de fază. Zice să stăm oleacă. Intră întâi ea cu fetiţa. După un minut iese şi ne cheamă. Baia e în capătul coridorului strâmt ca o tabacheră. Trec pe lângă o uşă închisă. Cineva sforăie înăuntru. Ajung din două salturi şi trag uşa după mine. Nu mă mai gândesc la nimic.
Când ies îi găsesc pe tablagii vobind în şoaptă cu avocata şi cu o femeie apărută în uşa bucătăriei. Tânără, într-un capot albastru, strălucitor. Somnoroasă. Se uită lung la mine şi îmi zâmbeşte, îşi cere scuze pentru dezordinea din baie. O ţeavă picură de câteva zile… Nu pare deranjată că avocata, rudă, prietenă, ce-o fi, după ce că a întârziat până la ora asta, a mai adus şi nişte străini, ca să nu vină cu mâna goală. Îi mulţumesc. Îmi vine să-i spun că dacă are necazuri cu ţeava să îl cheme pe Dorel. Telefonul e aici, pe hol, numai să întindă mâna.
Trec peste capul lui Costică şi o rog pe avocată să dea un telefon la Botoşani. Scurt. Nu contează că e târziu, pe prietenul meu pot să-l sun la orice oră, nu se supără. Să întrebe doar atât: ce face Dorel? Costică îşi dă seama pe loc ce urmăresc, îi văd strălucirea din ochi.
– Dacă se poate, doamnă… – insistă şi el. Doar atât şi gata. Vrei să vorbeşti tu?
Vreau. Mă aşez pe vine lângă mescioară şi formez numărul. Discul cârâie ca nişte cătuşe când se strâng. Milieu exact la fel am şi eu acasă, tot sub telefon. Îl ia fetiţa şi se găteşte de nuntă când se mărită cu prinţul după sobă. A adormit fără poveste. Să nu afle, Doamne, fă să nu afle. Şi fă să fie Dorel acasă. Şi să răspundă.
E Dorel!
– N-ai somn? Pramatie! De unde suni? Din Iaşi? A, dacă tot eşti acolo, poate îi dai un cap în gură din partea mea lui dilimache de Atodiresei, mânca-mi-ar. Azi am aflat că-i de un an de zile închis la Socola.
Închid. Mă sprijin cu o mână în podea să nu cad pe spate. Costică mă prinde de umăr. Pentru ce sunt eu dus la puşcărie?
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (28), Paişpe (29), Paişpe (30), Paişpe (31), Paişpe (32)
