Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acolaboratoresei se întoarce
– Erau cei mai viteji şi… ăăă… Dorel ţinea pedala apăsată pe "ă”. Nu-i venea în minte continuarea citatului.
– Mai drepţi! – a completat Florentin, ca la şcoală, de la coadă. Decebal şi-a tăiat capul!
Pistolarul a pufnit în râs. Florentin voise să spună că viteazul Decebal a luptat până în ultima clipă, până a fost răpus şi i s-a tăiat capul. Dar, şocat cum era, scosese o frumuseţe de lapsus. Gluma aceea involuntară a tăiat tensiunea, ne-a scos din încurcătură. Pistolarul, râzând, şi-a băgat arma la spate, mi-a dat drumul din strânsoare şi ne-a spus că e căpitanul Nuştiucum de la Securitate. Se luase după noi după isprava de la Comitetul Judeţean de Partid. Nu cu gândul să ne împuşte, nici măcar să ne aresteze, voia doar să ne potolească. Ne pierduse în beznă prin centru, apoi ne regăsise când ne-a auzit mărşăluind şi strigând ca demenţii pe stradă.
– Iertaţi-ne, vă rugăm să ne iertaţi, tovarăşe căpitan, i-am zis eu smerit.
– Da, iertaţi-ne. Gata, nu mai strigăm, s-a băgat şi Dorel la milogeală.
– Am luat şi noi salariul azi, am băut oleacă… Parcă dumneavoastră nu tot aşa faceţi când luaţi salariul?, am îndrăznit eu.
Se simţea de la o poştă damful, se cunoştea şi după vorbă că era ameţit binişor. Numai simţul datoriei îi rămăsese treaz, de năvălise peste noi să ne bage pistolul în gură. Spre norocul nostru, solidaritatea universală a beţivilor s-a dovedit încă o dată.
– Ţineţi-vă puţele în pantaloni, băieţaşi, ciocul mic şi chişca-ţi-o acasă, că altfel e de rău. Eu atât vă spun.
Atât, dar ne-a mai spus. Că putea să ne ducă fain frumos la sediu, ne încălţa cel puţin cu o amendă babană, dacă nu chiar cu un dosar la Procuratură, dar e un om de bine – chiar aşa a zis: om de bine – şi ne iartă. Pentru că şi el venea de la una mică. Şi nu-şi punea mintea cu nişte băieţi inconştienţi, sub influenţa alcoolului. Totuşi şi-a notat numele noastre într-un carneţel, la lumina lunii, şi locul de muncă. Poate or fi şi acum undeva în arhivele Securităţii, să se vadă disidenţa noastră spontană.
Eu am spus, ca să nu complic lucrurile, că lucrez la siloz. La ICAPPA. Şi am desfăşurat imediat denumirea: Întreprinderea de Contractare, Achiziţionare şi Păstrare a Produselor Agricole. I s-a părut, probabil, destul de tehnic şi de convingător, aşa că nu a mai insistat. Asta mi-a venit întâi în cap pentru că în toamnă, când am avut nevoie de un act la mână ca să mă înscriu la fără-frecvenţă, am intrat ca necalificat la siloz. În plus, în felul ăsta aş fi avut şi o pâine asigurată. Vorba vine. Încărcam grâu în vagoane. Trebuia să apăs pe un buton şi grâul venea din turnurile alea cât Eiffelul, pe un sistem de benzi rulante, până la vagon. Dar cum se întrerupea mereu curentul, mai mult dădeam la lopată. Grâul mergea la export, iar în Botoşani pâinea se dădea pe cartelă. Însă eu nici cartelă nu aveam, fiindcă nu eram din oraş. După nici o lună şeful de tură, la care am şi stat un timp, cât i-a fost nevasta fugită cu altul, m-a anunţat să nu mai vin, că s-a terminat grâul şi nu mai este nevoie de mine, rămân doar muncitorii calificaţi. Zicea că o să mă cheme când o fi vreun transport de făcut, dar se vede treaba că nu mai era nimic de vândut din judeţ, că nu m-a mai chemat. Adevărul e că nici nu ne-am mai văzut fiindcă nevastă-sa m-a dat afară din casă, când s-a întors din scurta ei aventură, şi mi-a zis să nu mai calc vreodată pe-acolo, că-mi sparge capul. Şi era în stare nebuna! Cel puţin lui bărbat-su, săracul, îi crăpa capul o dată la două săptămâni. Habar n-aveam dacă mai eram angajat la siloz, măcar în acte, şi nici nu mă interesa. Dar în caz că securistul m-ar fi întrebat ceva de pe la siloz, aş fi ştiut să-i spun orice, învăţasem repede cum merg treburile pe acolo.
A scris toate alea în carnet şi ne-a lăsat să plecăm fără să ne facă nimic, doar ne-a arătat degetul cum le arăţi la copii ca să stea cuminţi. I-am mulţumit frumos, sincer i-am mulţumit, şi am întins-o bucuroşi spre Parcul Tinererului. Dar nici n-am făcut cinci paşi, că l-am auzit iar pe securist:
– Stai! Ce ai acolo?
M-am oprit cu piciorul în aer, la jumătatea pasului. Căpitanul s-a apropiat şi mi-a smuls din buzunarul de la spate sticla de "Cristal”. O luaserăm la pachet de la "Capşa” ca s-o bem la Dorel. S-a uitat la sticlă în lumina lunii, i-a scos dopul şi a tras un gât. A vrut să mi-o dea înapoi, dar s-a răzgândit şi a băgat-o la el în palton, m-a lăsat cu mâna întinsă.
– Se confiscă! – a zis. Dacă v-o las, vă îmbătaţi mai tare şi faceţi prostii. Hai, valea!
Nenorocitul! Ne-a luat vodca! Ce să zic, îl durea pe el de necazul nostru, dacă făceam prostii. Eu cred că erau şi la ei, la Securitate, sete şi foametea de pe lume, de ajunsese să se bucure la jumatea noastră. Ce era să facem? Pe gură i-am urat să o bea sănătos, în gând i-am zis să i-o toarne popa pe piept.
Eram umiliţi şi furioşi. Nici nu mai conta că scăpaserăm cu bine din gheara securistului, gândul ne stătea numai la vodca aia şi la cât de proşti am putut fi, de am pierdut-o atât de uşor. Şi în fierberea aia, de ne venea să ne dăm palme unul altuia, cine apare în faţa noastră, trei sute de metri mai încolo, şi ne somează să-i dăm actele la control?
Acolaboratoresei!
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (25), Paişpe (26), Paişpe (27), Paişpe (28), Paişpe (29)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
