Roman-foileton: Paişpe (31)

Poate ne urmărise şi nebunul. Erau atâţia securişti, colaboratori, turnători, tot neamul lor, adevăraţi sau închipuiţi, încât numai plimbându-ne prin oraş tăiam cărare printre ei, lăsam dâră ca vaporul. Eu însumi intrasem cu gâtul în juvăţ. Atunci, după sperietura cu securistul pistolar şi după dureroasa pierdere a vodcii, era cel mai nepotrivit să mi se reamintească asta. Şi încă de Acolaboratoresei însuşi. Atodiresei-Aturnătoresei. Apizdeimăsei. Se proţăpise în faţa noastră şi ne băga în ochi o legitimaţie, parcă ne invita să aprindem o torţă şi să buchisim documentul. Nu se uita nimeni pe o legitimaţie. Când ţi se arăta una, în orice situaţie, nu era de bine. Înlemneai. Pe asta se baza şi Alegitimăţoaie.

– Prezentaţi actele la control!

Ultimele sunete i-au intrat înapoi pe gât şi s-au dus ca nişte gloanţe până în plămâni, au explodat acolo într-un şir scurt de icnete noduroase. Pentru că nici nu a terminat somaţia şi Dorel l-a rupt în două cu un picior în barbă, o lovitură vertiginoasă de karate. Nemernicul a căzut în genunchi şi acolo, la etajul întâi, s-a întâlnit cu genunchiul lui Dorel, tot în barbă şi la fel de rapid. Am sărit să dau şi eu una. Mi se făcuse brusc o poftă imbecilă să dau cu pumnii şi cu picioarele în sacul ăla de piele-rea plin cu oase şi zgârciuri, să simt că intru în el, să sfâşii cu unghiile. A fost un puseu, o răbufnire primitivă. În aceeaşi clipă mi-a trecut. Nici nu mai aveam în cine să dau. Un şpiţ şi un genunchi în barbă au fost prea mult pentru scheleabra de Adelatoresei. Se zvârcolea pe gheaţă ca râma. Dorel îi cărăbanea în continuare pumni la întâmplare. I-am strigat să se oprească. Am dat să-i prind mâna, dar lovitura pornise deja, m-a tras şi pe mine. Am alunecat pe gheaţă şi m-am prăbuşit peste Atodiresei, i-am golit plămânii. A început să horcăie. Abia atunci s-a oprit Dorel.

Bătaia n-a durat mai mult de trei, patru secunde. Nu ştiu cum se bat ăia în filme de le creşte mustaţa până termină. Cică-s filme de acţiune, dar paradoxul e că n-au acţiune şi atunci timpul e umplut cu bătăi neverosimile. Nici un om de pe lume nu rezistă la un bocanc în barbă, dat de jos în sus, din săritură, decât dacă nu e el ăla care-l încasează – cum ar coti-o  Florentin. El n-a avut nici când să zică pâs. Parcă primise şi el un picior în vitrină, aşa se uita de împrăştiat, nu înţelegea cum Dorel caftea – şi încă în halul ăla – un miliţian în civil. Sau un securist, un procuror, ceva, că nu se prezentase, doar întinsese legitimaţia în faţă şi ne ceruse actele. Iar acum, după ce-l pusese la pământ cu acea explozie brutală, deşerta asupra lui un tomberon cu înjurături de toate mamele. Dorel putea să înjure o zi şi o noapte fără oprire şi fără să se repete.

L-a săltat de jos cu o mână şi i-a spus să se care dracului acasă. I-a mai dat şi un şut în cur, de pornire. Nenorocitul a făcut câţiva paşi împleticiţi şi a căzut. Dorel şi cu mine l-am ajuns din urmă şi l-am ridicat de subsuori. Din gură i-a curs sânge pe mâna mea. Şi lentilele erau mânjite cu sânge. Dorel i-a şters ochelarii, l-a şters şi pe faţă cu batista. Îl îngrijea cu gesturi blânde şi precise, cum tot de la karatiştii lui învăţase, când îşi spărgeau din greşeală feţele pe coclauri, unde se antrenau, dar în acelaşi timp îl înjura. Şi-l dojenea că uite ce-l împinsese să-i facă. Doar îi spusese să nu se mai ia de poeţi. Şi acum chiar şi de el! L-a întrebat dacă poate să ajungă singur acasă. A fonfăit ceva, un fel de da cu bulbuci de sânge şi s-a îndepărtat anevoie, metecăind ca un om beat.

De atunci nu l-am mai văzut niciodată pe scrântitul ăla. Mi s-a părut că l-am zărit o săptămână mai târziu, la revoluţie – mă rog, ceea ce s-a numit revoluţie la Botoşani. Se agita în balconul teatrului. Era un ins cam de statura lui, în pijama cu dungi şi halat vişiniu, de spital, cu o mână în ghips şi cu faţa bandajată. Dar fără ochelari. Striga la microfon că fusese bătut de Securitate. Numai la figură şi în ficat. "Jos Securitatea! Jos Ficat, jos Ficat!”, urla mulţimea, neînţelegând prea bine ce spunea omul cu gura strâmbă de la bătăi. Şi îl aclama ca pe un erou. Când am ajuns şi eu la balcon, străpungând cu mare chin grupurile de oportunişti care făceau liste cu noua conducere a judeţului, – la fiecare colţ se năştea câte un FSN –, eroul în pijama nu mai era acolo. Nu m-ar mira să aflu cândva că era chiar nebunul Atodiresei, că-i păcălise pe revoluţionari şi că măcar pentru scurt timp a fost conducătorul judeţului, liderul uneia dintre conducerile alea improvizate peste tot de cine avea mai mult tupeu. Până s-au mai liniştit valurile şi a fost pus cine trebuia. De ce nu? Doar şi Florentin a ajuns primar la el în comună, tot aşa, la înghesuială. Pentru trei zile. Iar eu am ajuns ziarist.

Suflul întârziat al revoluţiei m-a zvârlit în echipa care scotea "Atitudinea”, o foaie săptămânală nervoasă care dădea tare şi în oricine cu copita. Copita cu care era scrisă. Prin martie un poliţai mi-a adus la redacţie o citaţie. Eram chemat ca martor la proces. Atodiresei, partea vătămată, îl dăduse în judecată pe Dorel. Am fost la două termene, dar nu l-am văzut pe securistul închipuit. La al treilea termen am aflat că nu mai sunt martor, ci complice. Până toamna am redevenit martor, apoi instigator şi iar simplu martor. Altceva nu se mai întâmpla în procesul ăla. Toamna a dispărut şi Atodiresei, nici avocatul lui nu mai ştia de el. Dar dacă a reapărut după ce m-am mutat din Botoşani? Poate am fost făcut din nou complice. Dacă s-a dat o sentinţă acum, după doi ani? Pentru asta sunt condamnat.

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (26), Paişpe (27), Paişpe (28), Paişpe (29), Paişpe (30)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe