Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultimii boemi din Botoşani, ultima beţie sub dictatură
Când s-a convins că nu-l va împuşca nimeni pentru protestul lui de maximă discreţie, Buru a început să ţopăie încântat de ispravă. A băgat iar capul în haină şi, parcă ar fi scuipat în sân de sperietură, a strigat de câteva ori "Jos Ceauşescu!”. Deodată s-a oprit şi s-a uitat încurcat la noi.
– Dar oare e bine să strigăm aşa?
N-am apucat să-i răspundem.
– Tovărăşi! Tovărăşi! – a bubuit peste mulţime, de la microfonul din balconul Partidului, vocea unui bărbat. De după balustrada balconului i se vedea numai capul, mare cât un bostan, parcă tras încoace şi încolo de nişte sfori nevăzute, ca la teatrul de păpuşi. Piaţa a răspuns cu un "Uraaa” prelung. Apoi mulţimea s-a mişcat către Comitet în valuri, călcând parcă pe o saltea cu apă. Toţi ochii erau aţintiţi spre balcon. Oamenii aşteptau un semn de acolo. Nu prea ştiau de ce veniseră. Pe deasupra capetelor dansa mărunt Ceauşescu, din zeci de portrete de toate mărimile, Ilenele se întâlneau cu "Stima noastră şi mândria”, o văcuţă de lemn, simbolul zootehniei înfloritoare, păştea spice de polistiren din stema republicii, într-o pădure de seceri şi ciocane. După vizita lui Ceauşescu din septembrie şi după Congresul al XIV-lea, din noiembrie, era a treia oară în ultimul trimestru când botoşănenii aeriseau recuzita. Câţiva inşi au ieşit în faţă şi, întorşi spre demonstranţi, scandau lozinci şi le făceau semn cu mâna să strige toţi. S-a auzit un "Ceauşescu – PCR” leşinat, în rândurile din faţă, şi iar rumoare generală: lozinci comuniste, huiduieli şi fluierături topite într-un huiet tulbure.
În balcon a apărut cineva cu un televizor în braţe. S-a sucit într-o parte, în alta, dar n-a găsit un loc potrivit unde să-l aşeze şi a intrat înapoi în clădire.
– Nu se mai dă film. S-a pierdut caseta, a râs Ticuţă şi am râs toţi cu el.
Buru a scos din sacoşă o pâine, doi cârnaţi şi câteva felii de parizer învelite în "Clopotul” din ziua aia. Apărea o dată pe săptămână, vinerea. S-a nimerit că tocmai în ziua revoluţiei a apărut ultimul număr. O pată de grăsime se întindea pe figura lui Ceauşescu de pe prima pagină şi peste titlul mare: "Să condamnăm cu hotărâre...”. Buru, din ce în ce mai curajos, a luat un cârnat şi l-a plesnit pe Ceauşescu de câteva ori peste nas.
– Na, na, na! Zidirea mă-tii! Na!
Şi, parcă n-ar fi fost destul, i-a strivit pe faţă o felie de parizer. I-a făcut o gaură cu degetul în dreptul gurii şi l-a îndopat cu parizer, de-i ajunsese până la ultima pagină.
– Na, na, să vezi şi tu cum e! E bun? Îţi place?
– Buru, şezi binişor, că se îneacă. Dă-i cu vin, l-a sfătuit Ticuţă.
Dopul de plută nu voia să iasă. Am încercat toţi, dar degeaba. M-am dus cu Buru în restaurant să cerem un tirbuşon. Nu mai era nimeni la mese. Chelnerii stăteau înşiruiţi la geam şi se uitau la ce se întâmpla afară. I-am făcut semn unuia şi ne-a întins pe la spate un tirbuşon. Nici nu s-a uitat la noi. Nu voia să piardă nimic din spectacol.
Am răsucit tirbuşonul, am tras cu o mână. Nimic. Am strâns sticla între picioare şi am tras cu toată puterea. Dopul nu voia să iasă. A încercat şi Buru, tot fără rezultat. Ne-am unit forţele. Eu am prins sticla cu amândouă mâinile, am fandat cu piciorul stâng în faţă, ca să am stabilitate, iar Buru trăgea de tirbuşon. În momentul acela, dar exact în momentul acela, când noi ne încordam să scoatem pluta, s-a auzit de la microfon:
– Tovarăşi! Fraţilor! Dictatorul a fugit!
Un urlet colosal, din mii şi mii de piepturi, s-a ridicat din piaţă şi a umplut cerul. Imediat, din explozia de voci s-au despletit câteva strigăte clare şi puternice:
– Li-ber-ta-te! Olé, olé, olé, olé, Ceauşescu nu mai e! Jos co-mu-nis-mul!
Eu şi Buru am rămas încremeniţi în poziţiile noastre, cu sticla între noi, ca la o probă de trasul funiei. Ne uitam muţi unul la altul. Chelnerii ne-au ocolit în fugă şi s-au bulucit pe terasă. Am rămas în restaurant numai eu şi Buru. Mie îmi tremurau picioarele şi mâinile cu sticlă cu tot. El era alb la faţă şi speriat. Nu ştiu cât am stat aşa. Într-un târziu, Buru s-a îndreptat de şale, s-a uitat lung la mine şi mi-a spus:
– Mai aveam oleacă şi-l scoteam.
Mi-a luat sticla din mâini şi s-a uitat din toate părţile la dop, clătinând neputincios din cap şi bodogănind.
– Oare cum l-au băgat?
L-am lăsat cu nelămuririle lui şi am alergat pe terasă. Am nimerit în braţele lui Ticuţă. M-a pupat pe amândoi obrajii.
– Ai auzit? A fugit Ceauşescu! Ţi-am zis? E libertate, înţelegi?
Nu înţelegeam. Nu mă gândisem până atunci cam ce ar însemna asta, iar în clipa aia nu aveam răgaz, mă bucuram nebuneşte cu prietenii mei pentru că toată lumea se bucura şi era molipsitoare starea aceea. Ne îmbrăţişam, săream în sus, strigam laolaltă cu miile de oameni din piaţă. Şi atât. Pe urmă ne-am uitat unii la alţii. Nu ştiam ce avem de făcut mai departe. Parcă ajunseserăm cu trenul la capătul unei călătorii, într-o gară necunoscută. Ne-a trezit din buimăceală unul care ţipa la microfon, cu pumnul ridicat în aer:
– Tovarăşi, apa de la robinete a fost otrăvită! Am primit telefon că teroriştii au otrăvit apa la staţia de pompare din Răchiţi. Tovarăşi, mergeţi în mod organizat acasă şi spuneţi la toţi. Nu mai beţi apă!
– Ei, vedeţi? – s-a întors Ticuţă spre noi. Eu de ani de zile vă spun asta!
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (41), Paişpe (42), Paişpe (43), Paişpe (44), Paişpe (45)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
Citește pe Antena3.ro
