Roman-foileton: Paişpe (48)

de Viorel Ilişoi | 26 Apr 2011 • 20:39

Primul terorist

Dorel, în stilul lui manufacturier, voia să-i scoată dictatura din cap şi să-i bage în loc nişte democraţie. Proaspătă. Noi ne-am luat după el prin mulţime. Insul de la balcon, cu halat roşu, de spital, cu faţa bandajată, care plângea la microfon că a fost bătut de Securitate în figură şi la ficat, nu putea fi decât Acolaboratoresei al nostru. Omul era sonat, încărcat pe-o parte, nu puteam să-l lăsăm chiar pe el să moşească puiul de democraţie care se năştea în piaţa mare a oraşului.

Chiar la intrarea în teatru am dat peste Buru. Îl lăsasem la restaurant să ţină aprinsă flacăra frondei împotriva comunismului. Dictatura se mai ţinea într-o ţâţână, încă nu era clar dacă se terminase sau nu. Iar el, în loc să bea contra, băgase sticla de vin spumos în buzunar şi venise la Revoluţie. Acum scria ceva pe genunchi. Câţiva inşi se agitau şi vociferau în spatele lui ca la bursă. Când ne-a văzut, a venit fuga spre noi.
– Fac o listă cu Frontul Salvării Naţionale. A spus la televizor că trebuie să facem peste tot feseneuri, să luăm puterea. Cine vrea să-l trec aici? Trebuie directorul teatrului acum. Cine vrea să fie?

Nu glumea. Avea o listă cu revoluţionarii care urmau să ocupe funcţiile importante în judeţ. Cum ajunsese tocmai el să scrie lista aceea n-am înţeles şi nici nu ne-am întrebat atunci, fiindcă fuga lui Ceauşescu şi tot ce a urmat erau întâmplări uluitoare în atât de mare măsură, încât apariţia lui Buru pe post de secretar al noii puteri era, pentru moment, o bagatelă, ceva de o normalitate plictisitoare. Probabil că, în momentul când noua putere a dat semne că vrea să se nască, el era singurul de pe-acolo cu pix şi cu hârtie în buzunar. Am refuzat toţi trei, pe rând, postul de director al teatrului. Era prea mult pentru noi. Stânjenit de refuzul nostru, Buru a încercat să ne ofere altceva în domeniul culturii. Nu avea o listă cu posturile de ocupat. Ne-a rugat pe noi să-i spunem cam ce funcţii ar mai fi în cultură şi să ne alegem ce ne place.

– Bagă-mă pe mine ceva la cultură!, a strigat unul din spate, trăgându-l pe Buru de cot.

– Ceva... ce?

– Ceva cu orchestrele, că cânt la acordeon. Am şcoala populară de artă. Am luat diplomă la "Cântarea României".

– Dar ai fost membru de partid?

– Eu? Doamne-fereşte! Tata a făcut închisoare că s-a opus la colectivizare. Nu am fost membru de partid. Bagă-mă!

Buru, care nu avusese contact cu cultura decât atunci când strângea de pe masă paharele din care băuserăm noi, ne-a întrebat cam ce funcţii ar putea fi în domeniul muzicii instrumentale. Să-i dea una şi acordeonistului care se ţinea scai de el, să scape. Dar nici noi nu ştiam cum sunt organizate muzicile în democraţie, aşa că i-am sugerat să-l pună responsabil cu cheia Sol, să n-o fure careva în vălmăşagul Revoluţiei. Buru era gata să scrie asta, dar acordeonistul i-a dat peste mână, iar pe noi ne-a înjurat, ne-a făcut diversionişti, elemente de dezordine, ceea ce a atras asupra noastră o salvă de înjurături şi scuipaţi. Ăla a fost botezul flegmelor, materie cu care aveam să ne întâlnim adesea în meseria noastră de ziarişti, mai ales în prima parte a anului ’90, până după mineriadă. Am lăsat noua putere să se înfiripe cum o da Dumnezeu, care de data asta vorbea prin gura bâlbâitului de Buru şi întărea cu mâna lui neînvăţată cu scrisul, şi, renunţând fără urmă de regret la mărire şi putere, ne-am despicat drum mai departe prin îmbulzeală, către balcon.

În capul scărilor dinspre foaier am dat de alt grup, adunat în jurul unui zdrahon cu pix şi hârtie. Se însăila alt FSN. Aici lucrurile înaintaseră mai hotârât, se ajunsese până la subsolul administraţiei locale. Din ce-am prins cu urechea, în trecere, era disputată aprig, cu ghionţi şi cu înjurături, funcţia de şef la cantina de ajutor social. Cantina săracilor. Atunci am auzit prima oară că ar exista aşa ceva la noi. Nu mult după aceea, când valul Revoluţiei avea să mă poarte spre ziaristică, am căutat cantina săracilor şi am scris de acolo unul din primele mele articole.

Am ocolit în grabă grupul şi am înaintat voiniceşte pe scări. În foaier era o forfotă de stup zgândărit cu nuiaua prin urdiniş. Cineva găsise o armă de vânătoare, una obişnuită, din aia cu două ţevi, care se frânge de la jumătate, o agita desupra capului şi îi îndemna pe ceilalţi să-l lege fedeleş pe teroristul care intrase cu puşca în teatru, să-l ducă afară la judecata mulţimii. Teroristul stătea în genunchi şi plângea de se cutremura. Ploua din toate părţile cu pumni în capul lui, cu picioare în coaste. Nici nu mai încerca să se ferească, le lua în plin. Spunea ceva, dar nu se desluşea nici un cuvânt printre icnetele lui şi printre ţipetele revoluţionarilor. L-au săltat şi l-au pornit în şuturi spre ieşire. Norocul lui a fost că l-a recunoscut un actor. Era magazionerul. Puşca aia, una de recuzită, o avea pe inventar. Asta tot încercase el să spună şi implora să i-o dea înapoi, dar nimeni nu-l ascultase când toată lumea era pusă pe găsit terorişti.

Intrarea în balcon era blocată de un ciorchine de revoluţionari care se muşcau de mâini, de faţă ca să ajungă la microfon. Când în sfârşit am ajuns şi noi pe balcon, Acolaboratoresei nu mai era acolo.
Spre uimirea noastră, mulţimea ne-a întâmpinat cu urale.