Roman-foileton: Paişpe (47)

N-am avut când să ne bucurăm de otrăvirea apei. Se instalase un microfon şi la Teatru, în balcon, şi cineva  a strigat de acolo că apa nu e otrăvită, era doar o diversiune a teroriştilor.

– Priviţi, tovarăşi... fraţilor, priviţi! Beau apă de la robinet!

Vorbitorul a dat peste cap un pahar ca să arate că nu era niciun pericol. Oamenii se uitau neîncrezători când la un balcon, când la celălalt. Nu mai ştiau pe cine să creadă. Erau speriaţi. Voiau să ştie exact cum stătea treaba fiindcă aveau copii acasă, nu era de joacă. Grăsanul de la teatru a simţit indecizia mulţimii şi a cerut să i se mai aducă nişte apă de la robinet. A băut-o şi a ridicat paharul gol deasupra capului ca să-l vadă toată lumea. Cei care se porniseră deja spre case au făcut stânga-mprejur.

De când se anunţase căderea lui Ceauşescu se vorbea despre terorişti şi la teatru şi la Comitetul Judeţean, mai mult în contradictoriu. Apa otrăvită la Partid a fost imediat purificată la Teatru. Teroriştii descoperiţi într-o parte au fost capturaţi şi ucişi alături.

– Să mergem la Securitate! Să dezarmăm Securitatea! În aceste momente îşi încarcă puştile şi vine să ne ia libertatea!

– Fără violenţă! Comandantul Securităţii a anunţat că este cu poporul. Noi suntem poporul. Nu plecaţi de aici! Dacă plecăm, teroriştii pun mâna pe instituţii şi iau puterea. Să apărăm instituţiile! Să apărăm libertatea!

– Dictatorul a fost prins!

Citește pe Antena3.ro

Imagini fără precedent cu suprafața Soarelui, la cea mai înaltă rezoluție de până acum: „Arată în detaliu frumusețea câmpului magnetic”

– Dictatorul a fugit, s-a ascuns în munţi. Este păzit de terorişti care au numele lui tatuat pe piept şi pe mâini!

– Fraţilor!

– Tovarăşi! Domnilor!

Cei de la Partid aveau un televizor în balcon, – îl instalaseră, în sfârşit, după ce unul se foise jumătate de oră cu aparatul în braţe ­ –, cei de la teatru aveau un aparat de radio. Nu se înţelegeau deloc. Nici pomeneală de consens.

Noi, gaşca de la „Rapsodia”, n-am riscat. Am băut numai vin. La cererea unui grup de revoluţionari ieşiţi atunci din tură, în salopete unsuroase, chelnerii au încălcat starea de necesitate şi au început să vândă băutură. Ne-am aprovizionat de la ei când s-a terminat contribuţia lui Buru.

Ca niciodată, Ticuţă nu mai părea atât de radios când am destupat vinul. A tras primul un gât, direct din sticlă, şi a dat-o mai departe.

– Începând cu sticla asta, vom deveni beţivi, a spus cu o mâhnire ciudată în glas.

N-am înţeles ce a vrut să spună şi nici el nu s-a grăbit să ne lumineze. Tăcea şi se uita posomorât în jos. Aşteptam toţi să spună ceva, însă n-a scos decât un oftat de i-a fâlfâit cravata. Uneori devenea brusc mai cumpătat, în toiul matrafoxelii, poate şi datorită vârstei, şi ne sfătuia şugubăţ, ca un frate mai mare:

– Aveţi grijă, mahomezilor, că alcoolismul duce la beţie!

 Am crezut că ne îndeamnă iar să bem mai cu măsură. Însă era mai mult decât atât. Ne-am strâns ciotcă în jurul lui.

– Până acum am băut cum am băut. Se chema că eram boemi. Făceam opoziţie. Ne mai smulgea Ceauşescu câte o unghie cu cleştele, noi mai trăgeam o beţie. Îţi mai tăiai singur un vers cu îngeri şi înlocuiai cu fluturi, te făceai muci. Te iei de mine, tovarăşe Ceauşescu, de libertatea mea? Lasă că-ţi arăt eu ţie: mă îmbăt! Dar de-acum împotriva cui o să mai bem? Fără frondă nu există boemă. Fiţi atenţi la ce vă spun, mânjilor: de acum înainte, dacă bem, n-o să mai fim decât nişte beţivi şi atât.

Şi a plecat. N-a zis la revedere, n-a strâns mâna nimănui, nici nu s-a uitat la noi, doar şi-a luat diplomatul şi s-a dus.

Nu prea înţeleseserăm ce a vrut să spună, dar atitudinea şi înfăţişarea lui – cu pălăria uriaşă dată puţin pe spate, părea un sfânt fălcos şi încruntat, cu aura înnegrită de fum ­– ne-au dat sentimentul că am asistat la un moment de înţelepciune, la emiterea unui adevăr de care nu trebuia să ne îndoim.

Plecarea lui ne-a lăsat un gust amar, ne-a cam tăiat pofta de băut şi atunci ne-am decis să contribuim şi noi la victoria revoluţiei în Botoşani. Gaşca s-a spart în câteva grupuri mai mici. Unii au plecat acasă, alţii au plonjat plini de curaj în valurile mulţimii; alţii, în frunte cu Buru, mai puţin sau chiar deloc pătrunşi de mesajul lui Ticuţă, au mai luat o sticlă de vin şi au sărbătorit căderea dictaturii. Eu cu Dorel şi cu Florentin am luat-o spre Comitet să vedem ce cărţi aruncă revoluţionarii pe geam, poate găseam ceva de salvat şi de păstrat. De peste tot cădeau cărţi şi fel de fel de hârţoage de prin birouri. Clădirea părea o imensă hulubărie din care ţîşneau stoluri de porumbei: îşi luau zborul, dar, parcă atinşi de alice, fâlfâiau puţin în aer cu aripile de hârtie, apoi se prăbuşeau pe caldarâm. Revoluţionarii adunau cărţile de pe jos cu braţul şi le zârleau în foc.

Ne-am făcut loc cu coatele către rugul care înfuleca trosnind cărţi de tot felul, că nu mai stătea nimeni să le aleagă. Oamenii jucau în jurul focului. Din mormanul de cărţi roşii, cu portretul lui Ceauşescu, am tras afară „Getica” lui Vasile Pârvan, cu supracoperta în flăcări. Am stins-o cu piciorul şi am băgat-o în sân. Florentin a scos jumătate de dicţionar de termeni tehnici, iar Dorel a recuperat, intactă, o culegere de folclor botoşănean. Puteam să ne încropim fiecare câte un raft de bibliotecă, dar tocmai atunci mi s-a părut că-l văd pe Acolaboratoresei în balconul teatrului şi ne-am năpustit tustrei spre el.

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe