Roman-foileton: Paişpe (5)

Poliţistul stă la un pas în spatele meu. Mi-e jenă, nu pot aşa, de faţă cu el… Nu-i ca la cămin, la internat sau în armată. Când mergeam toţi la duşuri şi eram toţi dezbrăcaţi, nimeni nu era dezbrăcat. Intimitatea era doar a gândurilor, nu a pieilor, a trupurilor noastre. La veceurile comune. Toţi mergeam la veceu. Acum, în timp ce mă lupt să apuc cheiţa fermoarului de la prohab cu degetele care nu mă mai ascultă, ăsta îmi stă în spate, îmbrăcat în uniformă de stat, cu pistol la brâu, am impresia că se mai şi saltă pe vârfuri ca să mi se uite peste umeri. Îl rog să se dea puţin mai înapoi, la capătul paravanului de beton, că n-am de gând să fug. De aia stă la coada mea: să nu fug. Pe unde? Prin deschizătura lăsată în perete din construcţie, cât palma? Sau poate prin triunghiul tăiat în podea, cu marginile murdare de căcat. Da, pe acolo aş încăpea. Veceul ăsta a fost proiectat de cineva. Un arhitect de veceuri. Pereţii au fost făcuţi pentru a întocmi un veceu, la dimensiunile astea, să se îmbine perfect, cu ferestruică pentru aerisire şi cu gaură în podea. Găurile la veceurile de la ţară sunt rotunde sau pătrate. Asta e triunghiulară. Exasperat de rutină, autorul a scos din fântâna originalităţii, rece şi proaspătă, o gaură triunghiulară. Echilaterală. Sunt prizonier într-un veceu de beton, operă a unui proiectant de veceuri revoluţionar. Nu ştiu cum am ajuns aici, nu pot să înţeleg ce mi se întâmplă. Mă păzeşte un poliţist. Şi singura ieşire e în jos, prin triunghiul murdar, în căcat. Nu e o glumă, sunt într-un mare căcat.
Nu-l văd pe Costică. Ştiu că e acolo, pe cărarea dintre veceu şi grădina de zarzavat, aşteptând cu mâna pe pistol să mă uşurez. Dar nu-mi vine. Strig peste umăr:
– Auzi! Cine a dat ordin să mă reţii?
– Nu să te reţin eu… aud răspunsul prin perete. Să fii reţinut, nu să te reţin eu. Eu execut un ordin. Ştii cum e la noi, în poliţie: ordinul se execută...
– Nu se discută. Dar de ce să fiu reţinut?
– Nu ştiu. Din nota telefonică nu se înţelege motivul. Dacă vrei să ştii, eu cred că eşti suspect în vreun caz… nu ştiu ce-ai făcut pe la Botoşani, că ordinul de la Botoşani vine. Şi a fost transmis la noi prin inspectoratul de la Iaşi… Dacă zici că nu ai făcut vreo prostie pe-acolo, eu zic că nu trebuie să îţi faci probleme. Când ajungem la Iaşi, ai să vezi, se lămureşte acolo toată treaba. Nu mai suntem acum pe vremea comuniştilor, nu se mai arestează fără motiv, nici reţineri nu se mai fac fără motiv. Dar o reţinere nu înseamnă automat o vinovăţie. Poate să fie o reţinere în interesul unei anchete, poate sunt anumite chestiuni de elucidat… Legea, ţi-am spus, permite organului de cercetare să reţină un cetăţean pentru doăuşpatru de ore. E democratic, să ştii. Pentru că interesul anchetei înseamnă, de fapt, interesul public, iar interesul public, adică al tuturor, e deasupra interesului individual al unei persoane.  Gata, te-ai pişat?
– Nu, nu-mi vine. Auzi, dar de ce nu se spune în nota aia telefonică motivul reţinerii? Parcă nu mi se pare prea legal să fiu reţinut în baza unei note telefonice. Dacă sunt cercetat pentru vreo faptă, nu trebuie mandat de la procurorul de caz?
– Ba da, dar poate nu eşti tu cercetat, dacă zici că nu ai făcut nimic… Şi te cred, să ştii. Nu pari să fii aşa… certat cu legea. Eşti om la locul tău. Dar poate e necesară prezenţa ta la o anchetă.
– Bun, să-mi trimită procurorul citaţie şi mă duc la ce anchetă vrea el.
– Vezi, dacă nu ţi-ai făcut flotant… Dacă e aşa, citaţia a fost trimisă la adresa din buletin, la domiciliul din Botoşani. Ai mai fost pe-acolo? Vezi? Şi dacă nu te-ai prezentat, acum eşti adus în faţa organului de cercetare.
– Adică s-a emis un mandat de aducere?
– N-am de unde să ştiu asta. Dar ai să afli când ajungem la Iaşi. Eu zic să stai liniştit, că nu îţi încalcă nimeni niciun drept. Hai, te mai pişi?
– Gata. Dar s-a blocat afurisitul ăsta de fermoar, a prins tivul de la prohab! Stai aşa…
Soarele a strecurat prin cadrul meschin al ferestruicii o ultimă pâlpâire de purpură. Mi-am văzut umbra lipită pe peretele veceului, alături de cuvântul "Preşedinte”, singurul descifrabil dintr-o lozincă scrijelită în tencuială, peste care s-a dat cu var. Soarele a apus. Am rămas singur în veceul ăsta. Umbra mea e afară. Mă aşteaptă cu pistolul în mână.

* * *

Umbra mea era afară, la uşa veceului. Se făcea că îşi şterge pantofii în smocurile de iarbă din pietrişul presărat cu zgârcenie în parcarea magazinului "Botoşani”. Veceul subteran era într-o margine a parcării, spre piaţă. Duhoarea lui şi mirosul de cartofi din piaţă se întâlneau pe la jumătate, pe la blocurile noi. Nicu Modarom stătea pe acolo, în zona de întâlnire a mirosurilor, într-o garsonieră cu două balcoane. Un balcon dădea spre piaţă, altul spre veceul public abandonat, o gaură înecată în propria mizerie, unde nu mai coborau decât beţivii şi ţăranii care nu ştiau ce îi aşteaptă. Când ne întâlneam la Nicu să bem şi să ne vindem unii altora bancuri, cinci lei bucata, stăteam pe balconul dinspre piaţă. Dacă eu îi spuneam cuiva un banc şi nu-l ştia, îmi dădea cinci lei. Dacă îl ştia şi spunea poanta dinainte, îi dădeam eu cinci lei. Ne uitam de sus la sacoşele care se mişcau haotic prin piaţă, cu câte un om legat de toartă, spuneam bancuri şi beam tot ce ne pica la mână, în afară de apă. Mai ales că nici nu curgea decât dimineaţa un pic, uneori chiar pic-pic. Dacă apărea vreun nepoftit, găseam un motiv să-l lăsăm pe balconul dinspre veceu şi repede scăpam de el. Ştiam că Nicu nu era acasă la ora aceea, n-avea rost să urc până la el. Veceul era cel mai bun loc să verific dacă ochelaristul chiar mă urmărea sau era doar o întâmplare că în ziua aceea îl remarcasem de trei ori în apropierea mea, o dată la gară, unde am tras un pui de somn pe banca mea din sala de aşteptare. Pe urmă la Casa Tineretului. Apoi când ieşeam din Biblioteca Judeţeană. Se ţinuse toată ziua după mine ca o umbră.

 

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (1), Paişpe (2), Paişpe (3), Paişpe (4)

Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe