Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La vremuri noi, izmene noi
În alt dosar cules de pe jos am găsit planurile alimentării cu apă a oraşului şi iarăşi o listă cu nume de ştabi şi ştăbuleţi care, în situaţii de urgenţă, săreau instantaneu din izmenele civile în pantaloni cu vipuşcă şi aveau grijă de apa de băut a botoşănenilor, mai exact a acelor botoşăneni care întrebuinţau aşa ceva. Misiunea fiecăruia era detaliată la liniuţă în casetele tabelului. Numele lor nu îmi spuneau nimic. Poate Dorel să fi auzit de ei, dar nu l-am mai întrebat fiindcă toţi trei eram băgaţi cu capetele până la umeri în dosarele strict secrete. Mă întrebam dacă responsabilii cu apa chiar se activaseră la răzmeriţă şi ar fi putut fi găsiţi în acele momente la staţia de pompare din Răchiţi sau pe malul lacului de acumulare de la Bucecea, pe Siret, unde apa oraşului era otrăvită jumătate de oră şi potabilă în următoarea jumătate. Se tot striga asta la microfon.
Erau tare interesante dosarele alea. Ne plăcea să le citim. Arătau gradul şi preocupările ascunse ale unor concetăţeni altminteri stimabili. Erau pline cu date despre economia judeţului nostru, cu totul diferite de ceea ce învăţaserăm noi la şcoală sau de cele din ziare. Florentin a dedus că nimeriserăm în biroul securiştilor care se ocupau de Comitetul Judeţean de Partid. Cum existau securişti la el, la "Electrocontact”, care păzeau să nu ne fure americanii secretele prizelor electrice, aşa existau, la vedere, în fiecare întreprindere şi în fiecare instituţie importantă. Era de neînchipuit cum scăpaseră dosarele de revoluţionari. Probabil nu-şi dăduseră seama de conţinut. Intraseră doar să ia scaunele şi birourile. Ca să descopere ce comori stăteau ascunse între coperţile dosarelor ar fi trebuit să le citească, măcar să le răsfoiască, aşa cum am făcut noi. Dar nimeni dintre adevăraţii revoluţionari nu avea atunci timp de citit şi, cum avea să se vadă mai târziu, mulţi nu prea avuseseră nici până la revoluţie. Era vremea faptelor. Trebuiau să apere instituţia de terorişti.
Ne-am gândit să punem bine dosarele alea, să nu se piardă în focul revoluţiei informaţii importante despre unul dintre judeţele ţării şi despre oamenii săi. Dorel şi-a burduşit sacoşa, Florentin gentuţa de umăr, eu mi-am îndesat câte am putut la curea. Am hotărât să le ducem la Dorel acasă şi să ne întoarcem mai târziu după celelalte. Bine am făcut că am luat atunci cât am putut duce. Pentru că seara, când am venit după a doua încărcătură, am văzut cum câţiva revoluţionari cărau hârtii cu braţul din clădire, poate şi din biroul securiştilor, şi le aruncau pe foc, în mijlocul pieţei, să se încălzească. Păzeau sediul de terorişti înarmaţi doar cu nişte picioare de scaun şi cu nişte doage luate de la butoaiele de varză murată din piaţă. Drept să spun, i-am invidiat pentru neînfricarea lor. Nu ne-au mai lăsat să intrăm, au zis că toate birourile sunt pline cu revoluţionari, nu mai e niciun loc.
Am ridicat fişetele în picioare să vedem ce mai rămăsese în ele. Erau şi câteva dosare, nu foarte importante, însă le-am luat să le citim mai târziu pe îndelete. Şi în cele mai anoste documente găseşti uneori lucruri interesante, la fel cum în cele mai proaste cărţi scoate capul câte un personaj demn de atenţie sau sclipeşte o replică memorabilă. În rest, erau numai tipărituri: culegeri de legi şi decrete, cuvântări, cărţi de drept, broşuri de propagandă, ziare puse la grămadă. Nu ne-am mai obosit să le răsfoim.
Fişetul în care cotrobăiam eu avea raftul de jos, raft de tablă, îndoit cu lovituri de bocanc. Se cunoşteau urmele. Cine spărsese fişetul nu se mai aplecase până la podea să vadă ce e acolo. M-am pus pe burtă şi am strecurat mâna pe sub raftul îndoit. Am tras afară câteva teancuri de coli A4, fine, o plăcere să scrii pe ele. Câteva sute de coli. Hârtia de scris era o raritate. Am împărţit-o frăţeşte, la ochi. Când am mai bâjbâit o dată pe după raftul îndoit, am simţit la mână o sforicică. Abia puteam să o ţin între degete. Am tras încet, încet, până am putut să o înfăşor o dată după deget. Era un şnur de bocanc. La capătul şnurului era şi bocancul. I-am dibuit repede şi perechea. Nu a fost uşor. Chiar m-am tăiat puţin la mână în muchia raftului, devenind astfel primul rănit al revoluţiei din Botoşani, calitate pe care nu mi-a recunoscut-o nimeni. Dar a meritat. După un minut ţineam în mână o pereche de bocanci negri, milităreşti, cu carâmbi înalţi, nou-nouţi. Fiindcă erau numai doi şi nu-i puteam împărţi cu prietenii mei, mi i-am adjudecat. I-am încălţat fără să mai stau pe gânduri. Îmi veneau perfect. Parcă ar fi fost un dar din partea Securităţii.
Încălţările mele cu găuri în tălpi le-am plasat strategic după uşă, ca să protejăm dosarele rămase, până aveam să ne întoarcem după ele. Încălţat cu bocancii ăia noi, rezistenţi şi frumos mirositori, eram fericit. M-a cuprins un fel de euforie, simţeam un imbold nestăpânit de a face lucruri remarcabile. Am vrut să iau şi eu un picior de scaun de pe undeva să apăr cuceririle revoluţiei, dar prietenii mei m-au potolit. Le mulţumesc şi acum. Fiindcă datorită înţelepciunii lor am renunţat la glorie şi, scotocind mai departe în fişet, m-am ales cu izmene şi cămaşă de corp, tot milităreşti, din pânză, o vestă şi o pereche de mănuşi.
Eram emoţionat de-a dreptul. Eu nu-i dădusem nimic revoluţiei, iar ea îmi dădea mie atâtea!
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (46), Paişpe (47), Paişpe (48), Paişpe (49), Paişpe (50)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
Citește pe Antena3.ro
