Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Teroristul înarmat cu cârnaţi
N-a trebuit să mă gândesc de două ori. Am intrat cu mare viteză în hainele noi şi, chiar dacă pe deasupra aveam tot îmbrăcămintea veche, eu mă simţeam cu totul alt om. M-am schimbat. Nu doar de haine. Am simţit, o dată cu căldura izmenelor şi a cămăşii de corp, că mă cuprinde o încredere în mine de neclintit. E o prostie zicala asta a noastră că nu haina face pe om. Eu aşa cred. Am vrut să ne ducem la Dorel să punem bine documentele, dar la ieşire ni s-a pus în cale nişte salam. Era salam adevărat, din carne. Mirosea de la depărtare. În holul central al palatului era o masă. Cineva scotea salam şi pâine dintr-o cutie şi împărţea revoluţionarilor. Doamne, ce frumos era salamul ăla! Avea două fundiţe la capete, iar la mijloc purta o cingătoare de carton în culori aprinse. Două rânduri de rombuleţe argintii îl străbăteau de la un capăt la altul. Pieliţa strălucea ca oglinda. Iar felia, tăiată pieziş, arăta un belşug nebun de carne cu insule minuscule de slănină, într-o simterie perfectă, parcă aşezate cu mâna. Era salam adus de la Gospodăria de Partid, ceva ce activiştii mâncau în fiecare zi la restaurantul de la subsol, iar acum mâncau şi revoluţionarii. Ne-am aşezat şi noi la coadă şi ne-am susţinut unul pe altul ca să nu fim scoşi în afară. După câteva îmbrânceli am ajuns la altar şi ne-am împărtăşit cu pâinea şi salamul revoluţiei. Eu m-am aşezat încă o dată la rând, dar un tip cu un băţ în mână, băţul de la pancarta cu care venise să demonstreze împotriva huliganilor de la Timişoara, m-a tras afară, m-a demascat, şi toţi revoluţionarii au început să mă înjure. Strigau la mine că de ce stau de două ori la coadă? – nesimţit ce sunt! Să iau doar o porţie, să ajungă la toţi. Ce era să fac? Am înghiţit în sec şi am plecat neîmpăcat înapoi.
De ieşit se ieşea uşor din palat. Mai greu era să intri. Salamul nu ajungea pentru toţi.
Deşi purtam pe dedesubt haine de securist, revoluţionarii din piaţă nu m-au mirosit. Se mai împuţinaseră după ce devenise clar că se terminase cu Ceauşescu. La statuia lui Eminescu, chiar în faţa teatrului, ne-am întâlnit iar cu Buru. Făcea el ce făcea şi numai pe lângă poeţi îşi găsea loc. Era cam posomorât fiindcă, după ce scrisese cu mâna lui lista cu noua conducere a judeţului, ca secretar de ocazie, până la urmă alţii, mai rapizi şi mai bine orientaţi, ocupaseră birourile de comandă din palat, iar el fusese dat la o parte. Când ne-a văzut, s-a mai înseninat puţin la faţă. Ne-a întâmpinat în felul lui, cu sticla de şampanie pe care, spre bucuria noastră, o trecuse neatinsă prin valurile acelei amiezi agitate. Fără să se gândească o secundă la consecinţe, Buru a dezlegat dopul din frâiele lui de sârmă şi a tras un pod de palmă sănătos în fundul sticlei, cum ştia el că se face. Pocnitura a răsunat în piaţă ca un foc de armă. Un urlet colosal a clocotit în piaţă şi oamenii au început să alerge în toate părţile. Un bărbat cărunt, cu pungi negre sub ochi, a strigat la microfon, de la balconul teatrului, că teroriştii trag în popor. Lunetişti. Şi-a desfăcut haina şi, cu pieptul gol, se întorcea în toate direcţiile şi striga:
– Unde sunteţi, ucigaşilor? Mercenari ai lui Ceauşescu cu c mic! Maimuţoii neamului! Trageţi aici, dacă aveţi curaj, nu în popor! Nu trageţi în copiii noştri!
Un militar a apărut tot atunci la balconul de la Partid şi a anunţat că de la aeroportul Salcea se îndreaptă către Botoşani aviaţie inamică. Piloţii au fost somaţi să se îndepărteze de teritoriul judeţului, dar au refuzat.
– Cetăţeni! În calitate de comandant al trupelor din Botoşani, am ordonat bateriei de rachete să întâmpine cu foc aviaţia ostilă!
După câteva minute, acelaşi ofiţer a strigat că teroriştii blocaseră gurile de lansare şi rachetele nu puteau ieşi din puţurile lor. Pur şi simplu nu le se deschideau capacele.
Ochii tuturor, bulbucaţi de spaimă, s-au ridicat spre cer în aşteptarea avioanelor inamice. Spre cinstea noastră, adică şi a mea, nimeni n-a fugit. Aşteptam moartea să coboare peste noi în rafale de mitralieră. Am stat, am stat, şi, dacă am văzut că moartea nu mai vine, l-am luat şi pe Buru cu noi şi am pornit spre Parcul Tineretului, la Dorel. Dar din urmă ne-a ajuns şi ne-a luat cu el un val de revoluţionari plecaţi să caute terorişti pe clădirile din jurul pieţei. Am fost împinşi în sus, spre parcul Eminescu. Când am ajuns la UCA, hotelul Partidului, patru soldaţi cu pistoale-mitralieră încercau să-l apere pe un miliţian de furia mulţimii. L-am recunoscut pe Mitică, prietenul din copilărie al lui Ticuţă. Era bătut şi plin de scuipaţi. Mulţimea urla că e terorist şi voia să-l spânzure pe loc, dar soldaţii îl apărau. Până a ajuns la TAB-ul armatei, a mai luat câţiva pumni în cap şi câteva flegme pe epoleţi.
Mitică, blajinul Mitică terorist? Nu ne venea a crede. Nea Manole, administratorul de la UCA, prietenul nostru, ne-a povestit ce se întâmplase. Mitică venise la prietenul lui, cazat la hotelul Partidului, să mănânce. Ala avea nişte cârnaţi de acasă, îi ţinea atârnaţi la rece pe balcon. Când Mitică a ieşit să ia mâncarea, cineva din stradă l-a văzut cu cârnatul în mână şi a dat alarma: un terorist a montat un simulator de tragere pe balconul hotelului!
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (47), Paişpe (48), Paişpe (49), Paişpe (50), Paişpe (51)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
Citește pe Antena3.ro
