Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Câţiva bărbaţi cu banderole tricolore pe braţ s-au căţărat pe TAB şi au început să lovească în turelă cu pumnii şi cu pietroaie luate de pe jos. Cereau să le fie predat teroristul. Nu voiau în ruptul capului să admită că fusese vorba de o confuzie, ceea ce, de altfel, era lesne să se întâmple, dată fiind asemănarea înşelătoare dintre un cârnat atârnat în balcon şi un simulator de tragere. Unde mai pui că niciunul nu văzuse vreodată un simulator, iar mulţi cam uitaseră cum arată un cârnat. Dacă a văzut că n-are cu cine se înţelege, comandantul a dat un ordin sec şi TAB-ul a luat-o încetişor spre parcul Eminescu ducând în burta de oţel, pe lângă echipaj, un cârnat afumat, un miliţian pe jumătate mort de spaimă, iar deasupra, pe blindaj, câţiva revoluţionari hotărâţi să nu lase armata să-l facă scăpat pe terorist.
Ne-am cocoţat şi noi pe blindat ca să vedem unde era dus Mitică şi să depunem mărturie, dacă ar fi fost nevoie, că nu era decât un miliţian luat cu hurta de la un post comunal. Se purtase frumos cu noi de dimineaţă, în restaurant, merita să facem măcar atât pentru el. Şi oricum altceva nu prea mai era de făcut pentru victoria revoluţiei, care după câteva ore de agitaţie confuză, dădea semne de netăgăduit că în cele din urmă va degenera în democraţie.
După o sută de metri, la poarta parcului era păruială mare în jurul unei maşini de pâine. Un grup destul de numeros o oprise ca să verifice încărcătura. Se zvonise că pâinea ar fi fost otrăvită de terorişti, care puseseră otravă în loc de drojdie. Voiau să scape în felul ăsta de o mare parte din populaţia ce se revoltase împotriva regimului. Era bătaie pe franzele. Revoluţionarii cu banderole au sărit de pe TAB şi s-au apucat să facă ordine, aşa că franzelele au fost împărţite în mod organizat şi oamenii cu plecat cu ele în braţe să verifice acasă dacă sunt otrăvite. Noi ne-am continuat drumul pe TAB către Casa Tineretului, apoi spre cartierul Primăverii. Ne îmbrăţişam tustrei, strigam în cor "Dacii înving oricum”, le arătam trecătorilor semnul victoriei cu degetele răşchirate în V, iar ei ne răspundeau ridicând mâinile în aer şi dansând de bucurie ca la meci. Cum TAB-ul abia se târa printre oamenii care ocupaseră tot bulevardul, mulţi se ţineau după noi şi strigau "Dacii înving oricum!” în ritmul impus de Florentin. Se ridicase în picioare pe TAB şi dirija corul revoluţionarilor. Şi această joacă a noastră a fost consemnată a doua zi, în ziar, pe prima pagină, ca fiind un aport eroic la victoria revoluţiei.
Comandantul TAB-ului, văzând că a scăpat de îndărătnicii revoluţionari cu banderole, ne-a dat şi pe noi jos în dreptul Maternităţii. Florentin a propus să intrăm, să facem nişte copii, ori măcar să verificăm dacă laptele sugarilor nu fusese otrăvit, fiindcă se părea că în ziua aceea nimic nu scăpa neatins de otravă. Bineînţeles că nu ne-am pus la mintea lui Florentin. I-am spus că n-are decât să se ducă singur fiindcă eu şi Dorel avem deja câte un copil.
Pentru că plimbarea cu TAB-ul ne îndepărtase de blocul lui Dorel, ne-am abătut pe la un prieten de-al nostru, care mă găzduise câteva luni, cât fusese nevastă-sa fugită cu altul, şi am lăsat dosarele la el. Acolo erau în siguranţă. Era cu desăvârşire exclus riscul ca prietenul nostru sau năbădăioasa lui nevastă să citească vreo pagină.
Nu aveam un plan cu dosarele alea. Nici nu ştiam exact ce e în ele. Ne făcuserăm o idee vagă doar cât le-am frunzărit în birou. Am bănuit că e vorba de lucruri importante, doar erau strict secrete, şi că trebuie salvate de la foc şi păstrate, aşa că le-am luat. Le-am lăsat la amicul nostru şi am fi uitat de ele dacă întâmplarea nu ar fi făcut să ajungem toţi trei reporteri la "Atitudinea”, primul ziar apărut în Botoşani după revoluţie. Până atunci n-am şantajat pe nimeni cu hârtiile alea, n-am bătut toaca în târg că le avem şi nu am spus nimănui ce scria în ele. Dar când Iliescu a despicat în două apele presei botoşănene, cu toiagul, de o parte fostul ziar al PCR-ului, iar de cealaltă parte "Atitudinea” noastră, am început să ne apărăm poziţiile publicând câte ceva de fiecare dată când foştii ziarişti comunişti ne atacau în gazeta lor. În felul ăsta i-am mai rărit, iar celor care n-au vrut să lase pixurile jos nici când i-am demascat, măcar le-am mai amorţit puţin limbile.
Pe la sfârşitul lui februarie, începutul lui martie 90, ne-am pomenit la redacţie cu un poliţist tare supărat pe presa democratică. Ne-a spus că ne leagă fedeleş pe toţi şi ne dă foc dacă nu îi predăm documentele pe care le tot publicăm în ziar. Aşa primise ordin de la comandantul poliţiei, colonelui Diamandescu. Spre mirarea noastră, un căcăcios de coleg de-al nostru, un pocăit care se închina la fiecare început de frază când scria un articol, (dar se vede că Dumnezeu nu-l asculta, că tot proaste îi ieşeau), a scos din sertar câteva dosare şi i le-a dat. Erau alte dosare. Noi pe ale noastre le mutaserăm la Dorel şi scoteam de acolo câte o filă când aveam nevoie. Înseamnă că mai luaseră şi alţii dosare secrete din biroul securiştilor. Poliţistul a plecat mulţumit şi ne-a lăsat în pace o săptămână, până la următorul număr, când am publicat încă o pagină cu ştampila "strict secret”.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (48), Paişpe (49), Paişpe (50), Paişpe (51), Paişpe (52)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
