Semnele dezastrului economic, nebăgate în seamă

Alarmă în plan local: "Producţia scade, absenţele şi salariile cresc. Unde vom ajunge?"

Într-un comunicat dat de guvern s-a apreciat că în primele şase luni ale anului 1990, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului precedent, economia a înregistrat "valori negative". O exprimare politicoasă, de protejare a stimei înalte ce-o dobândiseră despre sine cetăţenii României imediat după decembrie '89.

Preluând datele statistice ale comunicatului, ziarul Adevărul din Arad a sintetizat astfel concluziile guvernului despre cauzele regresului economic: "Acest lucru s-a petrecut în mod surprinzător în contextul asigurării de către stat a unei cantităţi superioare de materii prime din import şi a unor fonduri sporite pentru redistribuirea forţei de muncă. Minusurile în producţie se datorează în primul rând scăderii productivităţii muncii. Exportul a cunoscut de asemenea regresiuni dramatice. În aceste condiţii programul propus de guvern pentru trecerea la economia de piaţă este ameninţat în chiar premisele sale esenţiale".

Soluţiile de "redresare" decise şi atunci de guvern nu par a avea mare legătură cu cauzele. În primul rând s-a hotărât reorientarea subvenţiilor către acele produse şi servicii de maximă utilitate socială - alimentele şi energia casnică. Cum în România, criza alimentelor şi energiei casnice din anii '80 creaseră, în termeni leninişti, "situaţia revoluţionară" se propusese ca preţul produselor alimentare de bază, al energiei termice şi electrice în gospodării  să nu fie majorat pe întreaga perioadă de tranziţie. Cine să bănuiască atunci că şi peste două decenii tot în tranziţie vor fi românii?!

Deoarece pentru  primul semestru al anului consumul de carburanţi proveniţi din petrol crescuse de 3,1 ori, s-a decis majorarea preţului benzinei la 15 lei/litru. Consumuri fără precedent înregistrase hârtia. Ziare, publicaţii şi edituri apăreau pretutindeni ca ciupercile după ploaie. Alt produs cu preţ majorat a fost apa minerală.

Mai conectaţi la reţelele sociale decât jurnaliştii din presa centrală, ziariştii locali au încercat să identifice la faţa locului cauzele regresului şi perspectivele industriei. Cu onestitate, au tras alarma şi interlocutorii lor, noi directori ai vechilor antreprize. Întreprinderea de articole metalice pentru mobile şi binale din Arad (IAMMBA) fusese până în urmă cu o jumătate de an fruntaşa mai multor "întreceri socialiste", cu o producţie destinată majoritar exportului. Producea feronerie diversă şi de calitate pentru mobilă, uşi şi ferestre. În articolul "Producţia scade, absenţele şi salariile cresc. Unde vom ajunge?", discutând cu noul director, inginerul Ioan Jude, ziaristul Terente Petruţi radiografiază simptomatica dezastrului desăvărşit în doar câţiva ani.

Aflăm astfel că în primele şase  luni din 1990 IAMMBA realizase  doar 87,6% din producţia primei jumătăţi a lui '89. Iar scăderea continua vertiginos: producţie din iunie 1990 reprezenta doar 74,5% din martie acelaşi an. Începând din aprilie, spunea directorul, la cererea sindicatului, s-a introdus săptămâna de lucru de 5 zile. Crescuse, simultan şi timpul de producţie neutilizat. Prin "bunăvoinţa" şefilor de secţii şi ateliere, comparativ cu 1989, învoirile de o zi întreagă au crescut de 4,5 ori, cele în cadrul schimbului de 3,5 ori, iar absenţele nemotivate s-au dublat. Plus alte absenţe (a se înţelege de către cititorul de azi şi concediile medicale date sănătoşilor cu nemiluita). Astfel că timpul de muncă neutilizat "sporise" cu 66% faţă de anul precedent.

Declaraţiile directorului ales în 1990 de muncitorii de la IAMMBA anihilează concluziile ulterioare ale analiştilor economici: cauzele falimentului industriei româneşti au fost calitatea slabă a produselor sale şi reducerea pieţelor de desfacere. IAMBBA deţinea pe piaţa românească monopolul producţiei de feronerie. Iar la jumătatea lui 1990, solicitările depăşeau cu 56% capacitatea de producţie a întreprinderii. Dacă nu facem faţă comenzilor, avertiza directorul, va apărea concurenţa sau foştii clienţi vor importa. Cum se întâmplase deja la IOR Bucureşti, unde muncitorii au manifestat cu pancarte "Vrem să muncim!".

În concluzie, scrie gazetarul: "Dacă nu producem valori materiale (mărfuri) corespunzătoare salariilor pe care le luăm, ne paşte inflaţia şi probabil şi şomajul". Ceea ce curând s-a şi întâmplat.