Şi dacă Adrian Păunescu "nu ni s-ar fi întâmplat"?

Mesaje de la cititori primite de Jurnalul Naţional în aceste zile de doliu

În căutarea poetului
Umbra sa pluteşte spre soare. Norii albaştri, dintr-o altă galaxie, îi stau de strajă. Ca nişte omuleţi în ţara fără de aştri, cuvintele lungi, în formă elicoidală, îl urmează într-un şir nesfârşit, spre Calea Lactee. Fantomele se ascund în tot acest timp, iar gândurile au rămas în urmă: îi ating vârfurile picioarelor. Chiar acum e pe cale să primească, lipit de prima navetă spaţială, primul nostru salut. Te iubim, Adriane! Cuvintele se rostogolesc şi îl prind de subţioară. Aşa îl văd pe poet în prima zi după înmormântare, zi de doliu. Zi în care nu mănânc, nu privesc, nu respir. Doar ating cu vârful degetelor cântecele şi strofele. Încerc să mă caţăr, să ajung, să-l pipăi în universul straniu, fără lumină. Tocmai de aceea pe pământ nu mai privesc soarele. Ochii mei nici nu mai disting razele. Lumina intră prin alte sinapse, ochii se hrănesc doar cu cuvinte. Ce simplu e! Numai ce închid ochii şi-i văd trupul cum zboară. S-a întâlnit deja cu Vieru. Mâine are întâlnire cu Nichita. N-are timp nici de mâncare. Nu-i mai trebuie apă, aer, sânge. Respiră doar în cuvinte. Nici un fir de iarbă, nici un buchet de poezie nu-i clinteşte figura împăcată. Pentru el, aştrii poeziei au plecat. Sunt pe o altă galaxie. Acolo unde poetul dansează. E un foc mare şi aşa o vâlvătaie! Totul în ritm de poezie.
●de Cristinel C. Popa

Pasăre, acum, din nou...
Pasăre, acum, din nou
de tot nevinovată, nu te mai pot
nimic întreba mai mult despre
viaţa zborului tău printre
cuvinte mai grele ca bezna
focului din trecut, din cenuşa ta
albastră a zilei de mâine,
din viitor - spre viitor

Şi atunci unde
te mai pot eu
ascunde astăzi pe tine?
Şi noul ou al planetei
la fel se mai întreabă.
Şi gura mea timoceană
de la Felix Romuliana
"de trei zile-ncoace..."

Pasăre albă, pasăre neagră,
de umbra ta vie
o viaţă întreagă mă leagă!

La zi de Adio îmi iau capul între mâini şi liniştit de tot
aştept ţipătul şi... buturuga!
● de Adam Puslojic (dimineaţa zilei de 7 noiembrie 2010 - prin Bucureşti, orele 7:15-7:27)

Din Basarabia, acum
La Copăceni, judeţul Bălţi, lumea aprinde lumânări, face rugăciuni de priveghere, dă de pomană dulciuri pentru sufletul poetului. În biserică, chiar alături de casa foştilor învăţători Păun(escu), azi, sâmbătă, se face slujbă de pomenire. S-au găsit bătrâne în sat care îşi amintesc cum l-au purtat în braţe, l-au legănat, i-au cântat cântece de leagăn, cum a făcut primii paşi şi cum se arăta de mic în primii săi doi ani de viaţă pe pământ basarabean...
● de Ionic

Realist
Un om care şi-a trăit viaţa: şi-a trăit intens păcatele, şi-a trăit intens harurile.
A făcut bine! A făcut rău! Intens!
A fost un om posesiv şi posedat.
A fost poet de curte şi şi-a făcut o curte de poeţi, cântăreţi, muzicieni, ziarişti, fotbalişti, doctori, ţărani, primari, elevi, soldaţi, visători, hoţi şi ce a mai găsit. A sărit în ajutorul multora, s-a ajutat de mulţi.
Ne-a minţit să ne simţim bine, ne-a spus adevăruri care să ne doară.
Ne-a minţit, să se simtă el bine, i-am spus de toate, să îl usture la inimă! Ahhh! Inima! Mai mare decât OMUL. Cea care l-a făcut unic şi care a cedat azi.
El, în întregime, mare şi abuziv, tandru şi înţelegător, el ne-a reprezentat pe toţi într-o zi sau alta, tot timpul de-a lungul anilor.
Lacom şi darnic, slugarnic şi majestuos! A greşit şi i s-a greşit.
Nici noi nu am fi fost ce suntem dacă Adrian Păunescu nu ni s-ar fi întâmplat.
Are admiratori şi detractori. Unii uită nopţile şi ceilalţi uită zilele. Nici unul nu îi poate însă contesta talentul. Un talent de care toţi am ajuns dependenţi.
Păunescu a trăit ca o repetabilă povară! Eternă!
Dumnezeu să-l odihnească!
● de Aşa şi Aşa

 

Mesaj pentru sufletul marelui poet Adrian Păunescu
Îţi scriem cu lacrimi în ochi şi durere în inimi, iubite Maestre!
Transilvania plânge. Plânge Sufletul Neamului Românesc, ale cărui trăiri le-ai sublimat prin versurile tale nemuritoare. Clopotele care vesteau reîntregirea vuiesc acum, peste cuprinsul vechii Dacii, durerea unui neam întreg, Te plânge pădurea, cu lacrimi sângerii de frunze. Te jelesc Carpaţii, lăsându-şi doliu barba iernii.

Încredinţăm Oltului şi Mureşului să-ţi ducă de aici, din ţinuturile Covasnei, Harghitei şi Mureşului, lacrimile noastre de durere şi recunoştinţă pentru tot ce ai făcut pentru noi. Pentru flacăra iubirii de ţară, de neam, de părinţi şi familie, de viaţă, de pace, pe care ai aprins-o în sufletele noastre, ale atâtor "generaţii în blugi". Pentru că te-a durut durerea noastră, pentru că te-ai luptat pentru dreptatea noastră, pentru că nu ai stat niciodată deoparte când fiinţa naţională a fost în primejdie. Pentru că şi-n ultimul tău vers, când te luptai cu umbra morţii, ai dovedit cât ţi-ai iubit ţara, rugându-te la Bunul Dumnezeu să-i dea "minima dreptate", şi pentru că ai trecut pragul dintre lumi împovărat de durerea noastră, a neamului tău.
Ieri ne simţeam săraci, dar azi ne simţim singuri, căci glasul tău nu se va mai ridica atunci când primejdia ne va lovi din nou.

Îţi mulţumim pentru inima ta mare, în care au încăput toate durerile şi bucuriile, suferinţele şi nădejdile neamului românesc, şi pentru geniul, generozitatea şi pasiunea curată prin care ne-ai redat, în vremuri fără Dumnezeu, demnitatea ca oameni şi ca neam. Picurând cu fiecare vers în sufletele noastre speranţa în vremuri mai bune, dorul de lumină şi aspiraţia spre libertate, ne-ai făcut să vibrăm profund, să ne regăsim credinţa în idealurile nobile, în valorile perene.

Îţi mulţumim pentru că dorinţa de libertate, iubirea de ţară şi demnitatea naţională pe care ni le-ai sădit în inimi atunci când le făceai să bată la unison cu zecile de mii la Cenaclul Flacăra, rodind apoi în anii care au urmat interzicerii acestuia, ne-au dat imboldul sufletesc şi curajul de a înfrunta dictatura, făcând posibile descătuşarea şi câştigarea libertăţii în decembrie 1989.

Îţi mulţumim pentru nepreţuita zestre de cultură, simţăminte şi amintiri pe care ne-ai lăsat-o şi în care vom găsi noi şi urmaşii noştri resorturile dăinuirii. Îţi cerem iertare, iubite Maestre, pentru toată suferinţa nemeritată pe care ţi-au adus-o mizeriile cu care pigmeii politicii postdecembriste şi epigonii au încercat să-ţi murdărească viaţa şi opera, pentru a-i minimaliza valoarea şi a ne determina să ne ruşinăm cu istoria şi valorile noastre naţionale, suferinţă care ţi-a grăbit şi înnegurat sfârşitul vieţii.

Suntem alături de îndurerata ta familie în acest moment greu şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să-i întărească pe cei dragi şi să-i dea odihnă şi pace sufletului tău mare.
Rămas bun, iubite Maestre!
Înalţă-te cu îngerii spre Lumina Învierii, însoţit de rugăciunile noastre fierbinţi către Dumnezeu pentru veşnică odihnă alături de sfinţii ocrotitori ai Neamului Românesc.
● Sf. Gheorghe, av. Ioan Solomon, 5 noiembrie 2010

Poetul şi Cenaclul Flacăra au intrat în istorie
Într-o lume închisă, în întunericul Epocii "de Aur", Poetul a deschis poarta spre consacrare a marilor artişti de azi. Cenaclul Flacăra a fost o punte spre libertate pentru o întreagă generaţie în blugi, care a iubit muzica de calitate. Undeva, în Univers, pe o stea, Cenaclul Flacăra va renaşte. Remember forever Adrian Păunescu!
● de Dany TM

Din Canada, cu durere în suflet
Este ora 6:00 A.M. în Montreal. La ora 5:00 eram în picioare. Am vrut să fiu alături de durerea poporului meu acum, în acest moment trist. Din respect pentru memoria lui Adrian Păunescu, nu voi răspunde mizeriilor pe care le-am găsit pe Facebook, şi nu numai.
Mare dreptate avea Ileana Vulpescu, care spunea în "Arta Conversaţiei": "De foame şi de sete ne-ar putea scăpa un parastas internaţional, dar dacă ajungem un popor de lichele, atunci nimeni şi nimic nu ne mai poate salva". Pentru toate gesturile frumoase pe care oamenii le-au făcut în aceste zile, vreau să cred că încă mai sunt şanse să ne vindecăm. Mă uit la Antena 3, plâng şi nu îmi vine să cred că nu mai e...
Am plâns când am văzut gestul superb făcut de galeria Universităţii Craiova pe stadion. Dacă sicriul Maestrului ar fi fost depus pe stadion, sunt convinsă că pe puţin 100.000 de oameni, dacă nu şi mai mult, s-ar fi adunat acolo. Este impresionant să vezi că şi după moarte Păunescu mai poate încă să ridice în picioare un stadion întreg.
● Alexandra Mihai, Montreal