Soţiile statornice din port

Petrec singure sărbătorile, îşi botează singure copiii, pentru care au învăţat să fie şi mamă şi tată, iar când cumpără mobilă sau construiesc o casă, iau singure decizii. Cu soţii lor, dau telefoane şi mesaje în care îşi povestesc doar întâmplările frumoase; dacă mesajul sună mai romantic decât de obicei, e semn că el a trecut printr-un moment dificil. Soţiile marinarilor trăiesc aşteptările în ritmul lunilor.

De 20 de ani, de când e căsătorită cu Tudor, Violeta i-a făcut de fiecare aniversare tort soţului ei. Şi i-a cântat "La mulţi ani!" alături de fiul lor, Matei. La început, când aveau puţini bani, tortul era din clătite. Tudor nu a fost mereu acasă ca să primească urările, dar le-a simţit acolo, departe, în mijlocul mării sau în vreun port din celălalt capăt al lumii.

S-au întâlnit prima oară la o discotecă din Venus, când Tudor a ieşit din portbagajul unei Dacii 1100. El terminase Institutul de Marină "Mircea cel Bătrân", era cu patru ani mai mare decât ea şi îşi iubea cu disperare meseria.

S-au căsătorit în octombrie 1989 şi, după o lună şi jumătate, el a plecat într-un voiaj de nouă luni. "Era naivitatea vârstei, eram foarte îndrăgostită, ştiam că trebuie să plece şi am luat-o ca pe ceva normal. Comunicam prin radiograme, adică eu scriam câteva cuvinte acum şi peste o lună primeam câteva cuvinte de la el. Plăteam totul la literă", îşi aminteşte Violeta începuturile vieţii împreună. Atunci voiajele durau foarte mult, 9-11 luni; acum, Adrian, devenit între timp comandant de navă, pleacă patru luni, iar două stă acasă.


AVENTURI
Violeta, ca toate soţiile de marinar, îşi poate vizita soţul la locul de muncă. În 1994, a plecat pentru două zile în Polonia pentru a-l întâlni pe Tudor şi a rămas pe mare patru luni şi jumătate. "Urma să se facă un schimb de echipaj. N-am luat avionul, am plecat cu trenul, împreună cu echipajul. În perioada aia era un conflict între Cehia şi Slovacia, iar undeva, în câmp, în tren a urcat o patrulă înarmată. Bărbaţii ăia au bătut cu puştile în uşi, ne-au îmbrâncit tot repetând «Circus Bucureşti».

Ne-au dat jos din tren într-o haltă neluminată, dezafectată, cu bănci de lemn, fără să ne lase să ne luăm bagajele. Am urcat cu toţii într-un marfar în mers şi am ajuns cu o întârziere de două zile în port, morţi de oboseală şi de foame. Am intrat în cabină, m-am aşezat pe o canapea şi, în timp ce vorbeam, am adormit brusc. M-am trezit după 18 ore, el făcea nişte acte, eu am zis: «Hai să ieşim în oraş!», iar el mi-a arătat hubloul. Tot ce se vedea în jur era doar apă şi cer. Am făcut două săptămâni până în Brazilia, timp în care m-am îmbrăcat în tricourile lui. În Brazilia am coborât, am vizitat, a fost foarte frumos, dar nu am putut să mă repatriez de acolo. De abia din Africa de Sud am reuşit să iau avionul spre casă. Lăsasem copilul cu mama pentru două zile şi am lipsit patru luni şi jumătate." Soţul ei a stat în continuare încă cinci luni. "Lui îi place foarte mult meseria; eu n-aş pleca nici pentru 1 milion de euro pe lună, să stau departe de cei dragi."

Pentru că a simţit în toţi aceşti ani lipsa soţului, Violeta şi-a dezvoltat mecanisme de apărare prin care să reziste. "Mergi la nunţi singură, pentru că sunt ocazii pe care trebuie să le onorezi. Acolo bărbaţii pun în pahare soţiilor şi, la un moment dat, mi-am dat seama că mie nu îmi pune nimeni în pahar. Am învăţat să îmi pun singură, să îmi aduc singură, să nu plec nicăieri fără să am mijlocul meu de transport. «Iar singură? Unde e jupânul? A, în Cuba, cubanezele sunt super!», auzeam mereu. Am învăţat, prin auto­ironie, să fac faţă ironiilor celor din jur."

Lui Matei, care are acum 17 ani, i-a fost foarte greu fără tată când era mic. "L-am dat la grădiniţă când avea 3 ani, iar doamnele de acolo tot îmi spuneau că nu socializează. Se ascundea într-un dulap, nu mânca, nu bea şi plângea. L-am mutat la altă grădiniţă şi s-a întâmplat acelaşi lucru. Stând într-o seară cu el şi ui­tân­du-ne la televizor, am văzut imagini cu copii instituţionalizaţi. Atunci, Matei m-a întrebat: «Mamă, mă duci acolo, să mănânc cu toţi copiii ăia, pentru că eu nu am tată?»."

Violetei îi lipseşte, când soţul e departe, "comunicarea de suflet". Despărţirile pe timp atât de lung nu sunt motiv de divorţ, în opinia ei. "Ca să te cerţi sau să îţi faci amantă, nu trebuie să fii plecat", susţine un fost marinar, astăzi director al unei firme de crewing din Mangalia.
FOTOGRAFII DE DEPARTE
Cătălina spune că "dacă eşti gelos nu mai faci nimic; e nevoie de încredere re­ciprocă". La câteva luni după ce l-a cunoscut pe Adrian, care era timonier, el a plecat pentru şapte luni. "Am avut o foarte frumoasă legătură telefonică", glumeşte Cătălina. "După ceva timp, ne-am căsătorit. Am plecat în luna de miere, am hoinărit prin munţi şi iarăşi a plecat... Aşa trece viaţa noastră!"

Când Adrian a plecat pe mare, Alex era de două luni şi jumătate în burta mamei; când Adi s-a întors, Alex se născuse de o lună şi jumătate. Când a împlinit 6 luni, tatăl lui a trebuit să se despartă iarăşi de Cătălina şi de fiul lor. "Soţul meu ar fi vrut să fac poze când eram însărcinată, ca măcar aşa să vadă cum mă schimb. Dar mie nu prea îmi place să fac poze. Unele spun că perioada în care eşti gravidă e cea mai frumoasă din viaţă, dar pentru mine nu a fost deloc aşa. Trebuia să le fac pe toate, inclusiv să am grijă de mine şi de bebe, când ar fi fost frumos să mă simt alintată, protejată." Când e nevoie de o schimbare în casă, de cumpărat un televizor sau mobilă, Cătălina ia singură deciziile.


REACOMODARE DIFICILĂ
Adrian s-a hotărât să devină marinar când în armată, unde era angajat, lucrurile au început să scârţâie. A făcut cursuri şi a aşteptat destul până să plece. "Acum îmi vorbeşte despre posibilele contracte, dar până la urmă hotărăşte tot el, pentru că ştie ce e mai bine pentru el - nu doar banii, ci mai ales echipa din care va face parte şi condiţiile de muncă. Aş vrea ca într-o zi să se retragă, dar deocamdată nu se poate. Criza e acum peste tot, iar în Mangalia e foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă", spune Cătălina. Ea nu-şi doreşte să meargă pe mare, să vadă locurile prin care trece soţul ei: "Sunt comodă, casnică, mi-e cam frică dacă sunt pe hidrobicicletă şi vine valul".

Pe Adrian îl aşteaptă cu sarmale şi tort de ciocolată; reacomodarea e uşor dificilă, pentru că, după câteva luni în care înveţi să te descurci singură, totul se schimbă. În apropierea plecării, lacrimile se adună, dar sunt păstrate ascunse până când Adrian îşi ia bagajul şi închide uşa. Alex are 4 ani şi e prima oară când conştientizează că tatăl său e plecat. Ştie că e pe vapor şi aşteaptă să vină şi să-i aducă o cărticică.

"De Paşti, ne-am văzut, pentru prima oară de când a plecat, pe messenger; când Alex şi-a văzut tatăl, parcă s-a ruşinat. Aşa a trăit el emoţia. Între ei e o relaţie specială; Adrian e răbdător, îi face toate poftele, merg la piaţă, la plimbare, se joacă împreună." Cătălina aşteaptă ca Adi să se întoarcă la Mangalia şi, semn că nu şi-a pierdut simţul umorului, exprimă o mică temere: "Nu ştiu dacă va mai recunoaşte strada, după ce a pus primarul palmieri!". Adi îi aduce de obicei parfumuri; toate soţiile marinarilor spun că acesta e cel mai răspândit cadou, luat din duty-free, din aeroport, pentru că în porturi soţii lor nu prea au timp de cumpărături. Familia va pleca apoi la munte; toţi marinarii vor ca în concediu să fie departe de mare.
LEGILE NESCRISE
Şi Nuţi a petrecut împreună cu soţul ei concediile la Sinaia şi la Vatra Dornei.
Ea şi-a cunoscut soţul în august 1978, când a venit în vacanţă din Botoşani la Mangalia. Nelu a fost alături de ea când a aflat că a intrat la Facultatea de Automa­tică, la Bucureşti, apoi imediat a început să plece pe mare. "Am acceptat greu ideea asta. Când s-a născut şi George, al doilea copil, a trebuit să renunţ la serviciu. Ve­nea fratele meu o dată pe săptămână, de la Constanţa, şi îmi făcea piaţa.

Când copiii au crescut, am vrut să mă angajez, pentru că mă plafonasem stând acasă. I-am dat vestea când era pe mare şi nu prea a fost de acord." Copiii s-au acomodat greu cu pre­zenţa tatălui şi acum, când vor ceva, tot la mama vin. Nelu n-a fost cu ei nici la primii paşi, nici la premii. "Dar când s-a înscris Andrei la facultate, a vrut să mear­gă cu el şi, când l-au sunat de la firmă să plece în voiaj, a refuzat. După aia, foarte greu a mai găsit să plece", spu­ne Nuţi. Ei nu-i place să primească daruri; în schimb, copiilor, tatăl le-a adus tot ce se găsea numai pe-afară înainte de '89.

Nuţi simte dacă în voiajul în care urmează să plece soţul se va întâmpla ceva rău; prima oară când i-a spus că are o presimţire şi l-a implorat să rămână acasă, Nelu n-a vrut s-o asculte. Nava lui a fost arestată şi a stat trei luni în Algeria. "Comunicam prin faxuri. Mă temeam că lucrurile nu se vor rezolva şi mergeam la biserică şi mă rugam. Data următoare când i-am spus să nu plece, m-a ascultat. Am văzut apoi că nava pe care trebuia să ajungă se scufundase, dar marinarii n-au păţit nimic."

O lege nescrisă spune că, atunci când sunt probleme pe navă, ele nu se comunică familiei în acel moment. La fel şi dacă sunt probleme acasă. Dacă e un deces acasă, nu poţi să-i spui marinarului lucrul ăsta imediat. Dacă el e în mijlocul oceanului, nu îl poţi ajuta în nici un fel. De aceea, soţul lui Nuţi a aflat abia după câteva luni că i-a murit mama. "A murit subit, fără să fi stat la pat, şi nu am ştiut dacă să îi spun lui Nelu. Vestea a ajuns la el de abia când fratele lui, navigator şi el, a mers să îl schimbe. Odată ajuns acasă, soţul meu mi-a spus să nu mai fac aşa niciodată, pentru că fusese Revelionul şi el se distrase cu colegii, fără să ştie ce se întâmplase acasă."

Sunt căsătoriţi de 29 de ani, iar încre­derea reciprocă a fost esenţială în tot acest timp; la început, îşi trimiteau câte trei-patru scrisori pe săptămână, scrisori care aveau şi câte 12 pagini. Din când în când, Nuţi primea şi câte o vedere. Pe una care avea imaginea Maicii Domnului, soţul ei scrisese: "Să mi te ocrotească!". Acum, Nelu nu mai pleacă pe mare. Stă acasă, găteşte şi îşi aşteaptă zilnic soţia să se întoarcă de la cele două joburi ale sale. Nuţi zâmbeşte: "Atâta vreme el a fost cel care a adus banii în casă; acum e rândul meu".