"Spionaj" - Drama clericilor de la Vatican

Insusi maresalul Ion Antonescu a cerut ca Monseniorul Andrea Cassulo, nuntiul apostolic din Romania, sa compara ca martor al apararii in asa-zisul proces al marii tradari nationale din mai 1946, in urma caruia a fost condamnat la moarte.

Legatia italiana sub asediul regimului comunist (2). Insusi maresalul Ion Antonescu a cerut ca Monseniorul Andrea Cassulo, nuntiul apostolic din Romania, sa compara ca martor al apararii in asa-zisul proces al marii tradari nationale din mai 1946, in urma caruia a fost condamnat la moarte. Insa nuntiul nu s-a prezentat in instanta, cerand sa i se trimita o comisie rogatorie la Nuntiatura, ceea ce nu s-a admis. Simultan, impotriva lui Andrea Cassulo s-a lansat o campanie de presa ostila, acuzandu-l de pactizare cu regimul politic din Romania anilor 1940-1944. Astfel incat, in iunie 1946, Vaticanul a hotarat sa-l recheme la Roma: Andrea Cassulo implinise 78 de ani si era indoielnic ca s-ar mai fi putut descurca in climatul politic tensionat de la Bucuresti.

Andrea Cassulo a parasit Romania abia la 19 februarie 1947 la bordul navei de pasageri Transilvania, in care se imbarcase si Pietro Gerbore, cel care girase ca insarcinat cu afaceri conducerea Legatiei Italiei de la Bucuresti, dupa rechemarea lui Renato Bova Scoppa la Roma. Cu cateva saptamani in urma sosise in Romania si Monseniorul Gerald O’Hara, succesorul sau in misiunea de nuntiu. De asemenea, Regele Mihai ii acordase medalia Serviciului credincios. Impartirea de decoratii fiind una dintre putinele prerogative de care se mai bucura Suveranul roman.

Obsesia spionajului. Cat timp s-a mai aflat in tara, in ciuda ostilitatii cu care l-au tratat comunistii romani, Andrea Cassulo nu a fost acuzat niciodata de spionaj. Asemenea imputatii au inceput sa se vanture abia la cativa ani dupa ce plecase din Bucuresti. In februarie 1947, in drumul sau spre Italia, fostul nuntiu fusese insotit de preotul greco-catolic Vasile Cristea, care a refuzat sa revina in tara. Mai mult, la 10 mai 1948, atat Vasile Cristea, cat si preotul Aloisie Tautu, reprezentantul greco-catolicilor romani de la Roma, au refuzat sa presteze juramantul de loialitate fata de noul regim xclusiv comunist, instaurat la Bucuresti dupa abolirea regalitatii. Si gestul celor doi preoti, dupa aprecierile Sigurantei romane, ar fi fost savarsit la instigarea lui Andrea Cassulo. Apoi, pe parcursul interogatoriilor la care a fost supus in primavara lui 1951, preotul Iosif Waltner, secretarul Episcopiei romano-catolice din Timisoara, ar fi declarat ca Andrea Cassulo, in 1934, l-ar fi instigat la crearea unui "serviciu de spionaj pentru Vatican". Exact, Iosif Waltner ar fi recunoscut in fata anchetatorului: "Nuntiul Cassulo mi-a spus ca biserica este legata de viata publica in fiecare tara si, de aceea, Vaticanul trebuie sa stie amanuntit ce se petrece in Romania cu privire la viata economica, politica, militara si culturala si ca aceasta mare misiune mi se incredinteaza mie, deoarece am la indemana conditiile si mijloacele necesare de a culege informatii."

Bineinteles, nu era vorba de spionaj, ci de rapoartele obisnuite trimise la Roma de toate reprezentantele Vaticanului in strainatate. In tarile civilizate, cutuma acestor rapoarte nu deranjase pe nimeni, fiind vorba, de regula, de informatii de interes public. Din nefericire, Romania incetase sa mai fie o tara civilizata. In sfarsit, in acelasi context, la 15 martie 1951, Iosif Waltner va mai declara ca Andrea Cassulo, tot in 1934, ii cerea informatii despre "activitatile miscarii national-socialiste depuse in cadrul scolilor si despre influenta pe care o au asupra populatiei". Insa chestiunea nu prezenta nici o relevanta pentru Siguranta romana, transformata in august 1948 in Securitate, dupa model sovietic. Nu a starnit nici o nedumerire nici faptul ca fostul nuntiu sosise in Romania abia in 1936 si nu putea sa-i ceara lui Iosif Waltner ce pretindea acesta ca i-a cerut cu doi ani mai devreme, in 1934. Oricum, din acest moment, numele Monseniorului Andrea Cassulo a disparut din documentele structurilor informative si represive din Romania.

Alti prelati italieni. Secretarul Nuntiaturii papale de la Bucuresti, Guido Del Mestri, era de asemenea italian. Sosise in Romania la 30 aprilie 1943 si il secondase loial si cu abnegatie pe Andrea Cassulo. La 9 martie 1945, Siguranta a redactat prima nota informativa usor ambigua despre el, in care era apreciat drept "tanar, pare un italian al Renasterii, plin de spirit politic, retinut, iezuit ca formatie si temperament, foarte conspirativ". Ulterior, Guido Del Mestri a fost si el acuzat ca ar fi pus la punct pe teritoriul roman o "vasta organizatie de spionaj" subordonata Nuntiaturii. Ceea ce era aberant, deoarece Nuntiatura nu dorea decat sa afle ce se petrecea la data aceea in Romania, unde presa si alte mijloace de informare erau cenzurate si de autoritatile romanesti, si de Comisia Aliata (sovietica) de Control. Nu erau in discutie informatii care ar fi afectat siguranta statului, ci date pe care comunistii evitau sa le faca publice. Intre altele, i s-a mai imputat lui Guido Del Mestri ca in 1938 ar fi solicitat prelatilor catolici din tara informatii despre miscarea muncitoreasca din Romania, in special despre actiunile comunistilor. Ceea ce, ca si in cazul lui Andrea Cassulo, era de-a dreptul neverosimil: secretarul Nuntiaturii sosise in tara cu cinci ani mai tarziu. Iar in decembrie 1947 era suspectat ca ar fi facut demersuri pentru a fi admis in Ordinul de Malta, iar ordinul respectiv, in mintea Sigurantei infiltrate de comunisti, nu putea fi decat tot o organizatie de spionaj. Guido Del Mestri va fi expulzat din Romania la 7 iulie 1950, impreuna cu nuntiul Gerald O’Hara, cand regimul comunist de la Bucuresti a rupt relatiile diplomatice cu Vaticanul.

Italian era si Monseniorul Traian Iovanelli, canonic al Arhiepiscopiei romano-catolice de la Bucuresti si economul ei general, considerat de Siguranta drept "creierul intregului asezamant catolic central". O alta nota informativa considera ca "duce o viata austera si face parada de ascetism". In legatura cu acest personaj, in documentele Sigurantei romane persista si o anume confuzie. In ele se fac trimiteri si la un Andrea Iovanelli, despre care se intelege ca ar fi fost canonic la Episcopia romano-catolica din Timisoara. Sau era vorba despre doi frati sau era vorba despre un singur canonic cu numele de Andrea Traian Iovanelli. Ei bine, si despre acest Traian Iovanelli, la 15 aprilie 1945, Siguranta raporta ca ar fi condus un serviciu de informatii bisericesti si politice, pus pe roate tot la initiativa lui Andrea Cassulo, cu sediul in edificiile din jurul Catedralei romano-catolice Sf. Iosif. In ciuda acestei presupuneri, nu se va mai emite nici o alta nota informativa despre misteriosul monsenior.

Contradictorii erau informatiile culese de Siguranta despre prelatul italian Cornelio Morandini, secretarul cancelariei arhiepiscopale de la Bucuresti, subordonat direct arhiepiscopului Alexandru Cisar. La 5 octombrie 1948 se va semnala ca acest Morandini - referindu-se la agresiunile comunistilor impotriva catolicismului - "declara ca trebu-ie sa se procedeze ca si cum ar fi sigur ca in sase luni va izbucni razboiul anticomunist". Dar razboiul in speta nu a izbucnit dupa sase luni si, la 24 august 1949, un alt document al Sigurantei va inregistra o opinie a avocatului Iosif Frollo, un apropiat al cercurilor catolice din Bucuresti. Dupa parerea acestuia, Cornelio Morandini ar fi fost "imoral si denuntator". O afirmatie fara suport, din care se putea intelege orice.

Antonio Mantica, la rascruce. Intr-o situatie aparte se afla preotul romano-catolic Antonio Mantica, parohul bisericii italiene din Bucuresti. Se stabilise de mai multa vreme in Romania si initiase si supraveghease ridicarea locasului de cult in care slujea. Spre deosebire de ceilalti prelati catolici de origine italiana din tara, Antonio Mantica se subordona nu numai Arhiepiscopiei lui Alexandru Cisar si Nuntiaturii, ci si Legatiei Italiei din Bucuresti, biserica sa fiind proprietatea statului italian si el insusi fiind parohul coloniei italiene bucurestene. Nu intamplator, serviciile secrete din Romania postbelica i-au acordat o atentie deosebita.

La 1 mai 1945, cu sprijinul financiar al industriasului Carlo Romani, Antonio Mantica a reusit sa formeze Grupul catolic italian de la Bucuresti si Siguranta romana da semne de nedumerire fata de ceea ce i se parea a fi o inconsecventa in comportamentul parohului italian. Antonio Mantica, "in trecut - se specifica intr-un document emis la aceeasi data - a rezistat regimului fascist pe care l-a combatut cu mari riscuri, dar azi a devenit un dusman de moarte al comunistilor". Efectiv, Siguranta romana, deturnata de la rosturile ei antebelice, nu putea intelege ca antifascismul nu conducea automat spre un amor neconditionat pentru comunism. Si predicile lui Mantica intr-adevar promovau accente de un anticomunism virulent, nefiind scutiti de oprobriu nici comunistii care se agitau in cadrul coloniei italiene din tara. Alte note informative semnalau ca Antonio Mantica era obsedat de o intrebare pe care o adresa tuturor: cand vor parasi Romania fortele militare de ocupatie rusesti?

De la o vreme, simtindu-se supravegheat indeaproape, Antonio Mantica va incerca s-o lase mai moale. La 19 octombrie 1949, intr-un anturaj din care nu lipseau informatorii unor servicii secrete, va declara: "Nuntiatura papala a dat dispozitii ca nici un credincios sa nu se implice in acte provocatoare, adica sa nu se manifeste in biserici impotriva regimului". Cu toate acestea, autoritatile romane vor decide curand expulzarea lui. Ultimul serviciu divin va fi sustinut de Antonio Mantica la 5 februarie 1950, in asistenta aflandu-se si trimisul extraordinar si ministrul plenipotentiar de atunci al Italiei in Romania, Michele Scammacca. "Predica tinuta de Antonio Mantica - se va consemna intr-o nota emisa de SSI - a miscat mai pe toti cei care l-au cunoscut, ramanand foarte impresionati, si chiar pe Antonio Mantica l-au podidit lacrimile. Dupa predica, Michele Scammacca s-a dus langa el si a cautat sa-l incurajeze, iar apoi a luat cuvantul, unde a spus ca Antonio Mantica ii va parasi fara voia lui si deci ei sa aiba grija de biserica, deoarece este cladita de el, iar in locul lui va veni parintele Clemente Gatti". Nu putini erau cei care credeau ca la expulzarea lui au contribuit si "intrigile comunistilor italieni din Bucuresti, impotriva carora s-a ridicat in predicile sale". Peste numai cateva zile, Antonio Mantica va pleca spre Italia, parasind definitiv Romania. Era 8 fe-bruarie 1950.

Controversatul Gatti. Nici pe preotul franciscan Pietro Ernesto Clemente Gatti nu-l astepta o misiune usoara la Bucuresti. Se nascuse la 16 februarie 1880, la Cassello di Pressano, Verona, si sosise in Romania in septembrie 1938. Se stabilise la Hunedoara ca profesor la Seminarul teologic franciscan din localitate. Din 1939 indeplinise si oficiul de corespondent al Consulatului italian de la Cluj pana la sfarsitul lui august 1940, cand a survenit arbitrajul de la Viena, in urma caruia Romania cedase Ungariei o parte importanta a teritoriului ardelenesc, inclusiv Clujul. In 1948, in ordinea religioasa a lucrurilor, a fost numit inspector al provinciei franciscane a Transilvaniei. La 30 noiembrie 1949 s-a degajat de obligatiile de profesor la Hunedoara, spre a se dedica misiunii incredintate de Sfantul Scaun. Dar iminenta expulzarii lui Mantica a determinat Legatia Italiei, de acord cu Nuntiatura, sa-l convoace la Bucuresti, unde a descins in ianuarie 1950.

Cat timp a functionat ca profesor la Seminarul teologic franciscan de la Hunedoara, unde preda dogmatica si morala, Clemente Gatti nu a atras vreo banuiala deosebita asupra sa din punctul de vedere al unei atitudini care ar fi putut sa-i deranjeze pe comunisti. Dimpotriva, in noiembrie 1947, biroul Sigurantei din localitate raporta esalonului superior de la Deva: "Nu s-a observat ca ar desfasura vreo activitate impotriva regimului actual". Mai mult, nici un profesor de la seminarul din Hunedoara nu manifesta "nici un fel de atitudine sau activitate antidemocratica". Stiindu-se astazi ce intelegeau comunistii prin democratie si antidemocratism. Totusi, documentele erau cat se putea de clare si nu ne mai ramane decat sa ne intrebam: atunci, cum s-a ajuns la situatia in care parohul Clemente Gatti, nu dupa multa vreme de la descinderea sa in Capitala, a intrat in atentia serviciilor comuniste de supraveghere a cetatenilor si a starii de spirit din tara?

Raspunsul este mai mult decat simplu: cu otelariile ei, cu industria ei metalurgica, Hunedoara era unul din centrele muncitoresti cu traditie din Romania si, in asemenea medii, cel putin in faza aceea a evolutiilor politice de aici, comunistii evitau sa-si dea arama pe fata. Arestarile operate de ei printre recalcitrantii la regimul totalitar in curs de instaurare in tara se efectuau mai ales in orasele mari, populate de oameni avuti, de functionari mai mult sau mai putin importanti din institutiile statului, de intelectuali rebeli la constrangeri politice, de demnitari ai regimului nu demult rasturnat de pe scena politica. De la Hunedoara, toate aceste abuzuri, uneori strigatoare la cer, nu se vedeau in toata splendoarea lor. Parintele Gatti a inceput sa le sesizeze la adevaratele lor dimensiuni abia dupa ce a descins in asa-zisul Paris al Balcanilor. In afara de asta, represiunile comuniste incepusera sa afecteze din ce in ce mai profund insusi cultul romano-catolic, resimtindu-se de pe urma lor si numerosi dintre enoriasii sai, nu prea multi, dar stabili in credinta lor.

1943. Aliatii italieni si romani, intr-un an hotarator al razboiului.

Arestarea preotului. Pe scurt, aceasta este explicatia faptului ca predicile parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti, in prelungirea predicilor lui Antonio Mantica, vor deveni din ce in ce mai taioase la adresa regimului care prabusea Romania in bezna totalitara. Pe de alta parte, mai ales dupa ruperea relatiilor diplomatice cu Vaticanul, vor atrage atentia si diligentele lui privind mentinerea in vigoare a corespondentei dintre catolicii din Romania si Sfantul Scaun si, treptat, evenimentele il vor impinge intr-o situatie de-a dreptul periculoasa si imposibila. La 26 septembrie 1950, scandalizat de tot ce se intampla in Romania acelui timp, s-a lansat intr-o predica in care a explodat: "Singurul si adevaratul comunist care s-a jertfit pe sine pentru a crea o viata mai buna oamenilor a fost Iisus, nu sarlatanii acestia de astazi!". Chestiunea s-a inregistrat. La 30 ianuarie 1951, cand va fi nevoit sa-si prelungeasca sederea in tara, Directia Controlului Strainilor din Ministerul Afacerilor Interne ii va spune ca ar face mai bine sa plece din Romania. Aceeasi directie va aviza intr-un sens similar si Legatia Italiei si, la 6 februarie 1951, un functionar al acesteia, despre care va mai fi vorba, anume Eraldo Pintori, il va informa pe Clemente Gatti ca ordinul lui de plecare la Roma era deja redactat. Iar la 2 martie 1951, insusi Giuseppe Puri Purini, prim secretar, il va convoca pe paroh la Legatia Italiei si-l va sfatui sa plece totusi din Romania cat mai urgent. La data aceea se aflau in arest mai multi preoti romano si greco-catolici, dintre cei cu care Clemente Gatti intretinuse relatii dintre cele mai stranse. Era vorba despre preotii Mihai Rotaru, Stefan Tataru, Martin Mihoc, Iosif Schubert si altii si exista teama ca vor vorbi in anchete mai mult decat trebuia despre corespondenta secreta cu Vaticanul, centralizata de Gatti si mijlocita de Legatia Italiei prin curierii ei diplomatici.

Si in acele imprejurari, totusi, Clemente Gatti va refuza sa plece din Romania. In orice caz, daca comunistii romani ar fi dorit sa-l aresteze pe Gatti cu orice pret, l-ar fi retinut pana la frontiera. La urma urmelor, resemnat, Giuseppe Puri Purini ii va recomanda, daca va fi arestat si anchetat de Securitate, sa nu implice legatia in nici un fel de discutie. Si Pietro Ernesto Clemente Gatti chiar va fi arestat in noaptea de 8 spre 9 martie 1951. Iar aceasta situatie nu va mai putea fi rezolvata de Nuntiatura papala, ci de Legatia Italiei, constransa prin forta imprejurarilor sa poarte si crucea prelatilor romano-catolici de origine italiana, ramasi in aceasta tara ca o turma fara pastor. A trecut de atunci mai mult de o jumatate de veac si lumea catolica nu si-a ingaduit sa uite ceea ce s-a intamplat si cat au suferit oameni eminamente nevinovati. In zilele noastre se pregateste canonizarea lui Pietro Ernesto Gatti.

SUB PRESIUNEA MOSCOVEI

"In 1948, in Bulgaria a fost impiedecat sa revina la postul sau regentul delegatiei apostolice, Galloni, plecat in Italia pentru scurt timp. In Cehoslovacia, dupa expulzarea insarcinatului cu afaceri, a Monseniorului Verolino, in 1949 a mai ramas la Nuntiatura un secretar, indepartat in martie 1950. Monseniorul Gerald O’Hara, nuntiul apostolic din Romania, ramane la Bucuresti pana in 1950 cand este decretata expulzarea lui din tara. Iugoslavia rupe relatiile diplomatice cu Vaticanul in 1952, sub pretextul investirii in rangul de cardinal a arhiepiscopului Stepinac" Andrea Riccardi