Spiritul lui Caragiale - dialog cu acad. Eugen Simion, editorul ediţiei de "opere fundamentale" Caragiale

● Domnule academician Eugen Simion, cred ca destinul a stiut bine ce vrea de la dumneavoastra cand a decis sa va nasteti la Ploiesti, adica nu departe de locul unde s-a ivit pe lume Ion Luca Caragiale, scriitorul, de la nasterea caruia s-au implinit, in ianuarie 160 de ani si de la moartea caruia se implinesc, acum, 100 de ani. Va rog sa imi spuneti, pentru inceput, cateva lucruri despre locul in care ati crescut si despre amprenta lui Caragiale la Ploiesti.

O mica precizare, m-am nascut langa Ploiesti, ca si Caragiale, poate un pic mai aproape decat dumnealui. El s-a nascut la Haimanale, eu m-am nascut intr-o localitate care se cheama Chiojdeanca. Numele ei este, dupa investigatiile mele, unguresc, si asta se explica prin faptul ca, la sfarsitul secolului al XVII-lea, stramosii mei au venit din Ardeal si s-au instalat aici, din motive economice, nationale, religioase si altele, venind din zona Covasnei. De aceea numele acesta este putin mai ciudat, dar nu este singurul, pentru ca exista in partea asta a Carpatilor, in zona valaha, Starchiojd, care este locul de nastere al Giurastilor, al familiei de istorici. Chiojdu Mic, Chiojdu Mare, Chiojdeanca etc. Copilaria mi-am petrecut-o, intr-adevar, la Ploiesti. Mi-am facut acolo liceul, timp de 8 ani, cat a fost, si sunt imprimat de spiritul ploiestean si de spiritul Caragiale, un scriitor care imi place enorm.

Un scriitor pe care, vreau sa va spun, nu-l identific cu personajele sale. Cand vorbesc de spiritul lui Caragiale, nu-l identific cu spiritul lui Mitica, personajul sau. Caragiale este un om mult mai complex. Cine il citeste, cine ii citeste, de pilda corespondenta, ceea ce eu am facut chiar de curand, cand am publicat aceasta noua editie integrala a operei sale, ei bine, din corespondenta se vede complexitatea intelectuala si morala si psihologica a lui Caragiale. Era un om sentimental, era un om superstitios, era un om educat, avea o cultura muzicala extraordinara. Era in stare sa se duca la Leipzig sa asculte un concert si sa faca drumul inapoi la Berlin. Cand vorbim de Caragiale, inca o data, sa nu-l identificam cu personajele sale.

● Ca sa ramanem inca putin in spatiul acesta al Prahovei... - spuneti ca familia dumneavoastra a venit din Ardeal la Ploiesti. Familia lui Caragiale a venit din spatiul sud-dunarean, din Grecia, la Ploiesti, sau pe langa, incet-incet. Familia lui Nichita Stanescu, colegul dumneavoastra de scoala, a venit de dincolo de Prut la Ploiesti, prin mama sa. Ce fel de loc care aduna spiritele este Ploiestiul?

Este un spatiu permisiv, sa spunem asa. Un spatiu deschis, cosmopolit, intr-o oarecare masura, cel putin asa era in copilaria mea. Acolo erau muncitori de cinci generatii. In localitatea pe care am citat-o mai devreme, Chiojdeanca, erau sondori, a cincea generatie de sondori. Acestia erau lucratori in domeniul petrolului, care insa trei zile pe saptamana lucrau in gradina sau la camp, si restul de trei zile erau muncitori. Ploiestiul era un spatiu foarte deschis. Inainte de Al Doilea Razboi Mondial, erau societati straine, romano-americane, cum se numeau, erau ingineri straini, erau pe urma si ingineri romani care se formasera "afara". Apropo de spatiul nostru, de matricea si de spiritul ploiestean, pe care Nichita Stanescu l-a definit, acela al rasu-plansului.... se cere o paranteza: formula de rasu-plansu am intalnit-o si in corespondeta lui Caragiale....

Deci era o lume cu totul speciala. O lume care traia in stilul unei civilizatii moderne, cu personaje venite de peste tot, cu specialisti buni, cu destine diferite. In fond, ati vorbit aici de Caragiale, care venea de undeva din sud. Nichita Stanescu, nu mai spun. Mama lui se tragea dintr-o familie de generali rusi, albi, si e o intreaga poveste despre cum au ajuns bunicul lui si mama lui aici. Iar dupa tata, Nichita se tragea de undeva de langa Ploiesti, de la Bucov. Familia tatalui era o familie de tarani si de abagii. Cine erau abagiii? Ei se ocupau de fabricarea unui postav gros, alb, din care taranii isi faceau itari, isi facea pantaloni. Bunicul meu purta asemenea itari de aba. Nu stiu daca ii cumpara de la familia lui Nichita Stanescu.

Dar mi-l amintesc pe bunicul meu, care se nascuse in acelasi an cu Eminescu, si care, in 1940, cand a murit, la 90 de ani - eu eram copil si il stiu foarte bine, memoria il pastreaza intact - purta aceasta imbracaminte de aba. Deci... Ploiestiul era o lume deschisa, cu o scoala foarte puternica. Avea atunci un liceu nemaipomenit, care se chema Liceul Sfintii Petru si Pavel, care apoi a devenit Liceul I. L. Caragiale, fireste. Iar daca aveti curiozitatea sa treceti prin acest liceu, care se gaseste pe strada Oilor, veti vedea in hol o lista sapata in piatra: este un liceu care a dat 23 de membri ai Academiei Romane si trei presedinti de Academie. Cred ca detinem recordul, in aceasta tara. Mai exista o localitate in tara, un sat de pe langa Sibiu, care a dat 9 membri ai Academiei Romane. Salistea Sibiului. Este satul lui D. D. Rosca si al catorva istorici.

Republica de la Ploiesti
● Deci iata ca era o lume in care, spuneti, cultura se simtea acasa, o lume in care spiritul evolua foarte interesant. Vorbim de taranii care erau cateva zile tarani, cateva zile muncitori, sondorii. Si, in acelasi timp, o lume care, din cand in cand, se revolta, o lua inaintea timpului. Acea Republica de la Ploiesti, citata si de Caragiale, a facut epoca.

Citata e un fel delicat de a spune. Si-a batut joc delicios. de altfel, este una dintre scrierile lui delectabile. Da, revolutia de la Ploiesti, revolutia lui Candiano Popescu, a fost, cred, prima revolutie urbana din Romania. Datorita lui Caragiale, ea a intrat in imaginarul romanesc. Va spun o chestiune interesanta: Candiano Popescu a participat la detronarea lui Cuza, la 11 februarie, dupa aceea a participat la aceasta miscare, la aceasta revolutie, la Republica de la Ploiesti, care era indreptata impotriva lui Carol I, deci, a doua miscare a lui; dupa aceea a devenit aghiotant regal, nu stiu daca inainte sau dupa razboiul de independenta...

● In ce priveste razboiul de independenta, exista un episod foarte interesant, despre care, daca ar fi stiut la vreme Caragiale, cred ca s-ar fi ocupat. Este cazul stindardului de la Plevna, daca, nu ma insel, care a fost luat de Candiano Popescu de la un alt regiment, a fost imaginata o intreaga poveste, al carei protagonist era unul dintre soldatii din subordinea lui, si a devenit erou in felul acesta: soldatul lui era cel care a castigat stindardul, iar nu cel care il castigase, de drept. 35 de ani mai tarziu, chiar in vremea in care Cragiale isi petrecea ultimele luni de viata la Berlin, era un adevarat scandal in presa romaneasca legat de aceasta mistificare a lui Candiano Popescu. Un personaj controversat, oricum.

Foarte controversat, si foarte straniu. Vroiam sa va dau un detaliu. A lasat niste memorii, care au fost publicate prin anii '40, si care cred ca au fost reluate si acum, dupa 1990. In aceste memorii, el vorbeste de orice, numai de lucrul cel mai important petrecut in viata lui, si anume de Revolutia de la Ploiesti, nu vorbeste, nu aminteste nici un cuvant. E ciudat. I se intampla ceva omului asta, care trece dintr-o tabara in alta, dar nu pomeneste nimic. In schimb, Caragiale, revenim, a lasat schita respectiva, care este delicioasa. Va amintiti ca, atunci cand politia il gaseste pe undeva, intr-un sat spre Mizil, si e intrebat ce face, el spune ca iesise asa, la o plimbare.

● E posibil sa fi scos din memoriile sale aceste detalii poate tocmai datorita textului lui Caragiale. Fusese prea adanc ranit de acest text.

Nu, nu cred. Memoriile au aparut, de altfel, dupa moartea lui, datorita fiicei lui. Oricum, e un personaj care a intrat perfect in tipologia operei lui Caragiale.

● Fiind ca suntem in anul Caragiale, suntem in tara lui Caragiale - nu stiu daca ar trebui sa fie o bucurie sau o tristete asta; sau un rasu'-plansu', faptul ca traim de o suta si ceva de ani cel putin sub semnul lui Caragiale - as vrea sa vorbim despre aceasta editie a operelor fundamentale, pe care ati publicat-o in cinci volume de aceasta data. Sa ne amintim ca in 2000 ati inceput un demers in aceeasi directie care s-a finalizat doar cu patru volume. Ce aduce nou cel de-al cincilea volum?

Acum am redistribuit putin toate scrierile, pentru ca in editia de la inceputul anului 2000, un volum avea aproape 2000 de pagini. Editia actuala are cam 200 de pagini in plus fasa de cea precedenta si este compartimentata mai rational. Aceste 200 de pagini reprezinta interviuri, articole, scrisori care au fost intre timp descoperite. Un grup de cercetare de la Institutul George Calinescu a lucrat foarte serios. E o editie spelndida si, cred, definitiva. Ar fi bine sa mai descoperim ceva, dar nu cred.

● Poate in publicistica, pentru ca, dupa cum stim, Cragiale obisnuia sa semnze cu initiale. De multe ori nu-si semna articolele.

Greu de banuit, pentru ca de o suta si ceva de ani, critica literara s-a ocupat de asta. Sa nu uitam, a aparut intai editia lui Zarifopol, pe uma Serban Cioculescu, un critic de linia intai, s-a ocupat si el de publicistica lui Caragiale, impreuna cu Rosetti si cu Liviu Calin si alti oameni mai tineri de atunci. Au dat o editie foarte buna. Iar grupul acesta de cercetare s-a folosit de ceea ce a lucrat Institutul Calinescu cateva decenii. A urmarit si ecourile in presa. Sunt lucruri senzationale. Ce se scria despre Caragiale, despre viata lui Caragiale, despre aventurile politice ale lui Caragiale. Stiti, doar, ca la un moment dat el a parasit partidul junimistilor, deci pe Maiorescu. A zis ca l-a suparat. A urmat un schimb de replici, de insinuari. A intrat in partidul unui alt ploiestean, Take Ionescu, partidul conservator-democrat, rupt din cel conservator. El pleca-venea de la Berlin, sa participe la campania electorala, si au ramas istorii senzationale cu vorbe de duh pe care le spunea in situatiile in care el a intrat. Lucrurile acestea au fost cercetate. Au si aparut vreo doua volume, prin anii '90. Imi amintesc ca eram atunci presedintele Academiei si le-am publicat noi, cu ecouri in presa. De fapt, e o bibliografie completa, foarte utila si extraordinar de interesanta.

● Fiindca vorbiti de ecouri, de ce nu a venit Caragiale in tara, cand a implinit 60 de ani? Si de ce nu a permis teatrelor sa-i joace piesele? Stiu ca a trimis o telegrama special, in care spunea: "doar acele teatre care au avizul meu scris pot sa-mi joace piesele", ceea ce era foarte putin. Ca dovada, primul festival de teatru Caragiale, tinut la teatrul Comoedia, sub auspiciuile Pricipesei Maria si ale Principelui Ferdinand, nu a beneficiat de nici o piesa de Caragiale, desi era un festival dedicat lui.

Nu stiu exact toate motivele lui. Dar, oricum motivul care a fost invocat timp de mai bine de 50 de ani, de catre critica literara de dinainte de '89, nu mi se pare serios: si anume ca era un protest al lui impotriva societatii burghezo-mosieresti. Nu. Cred ca avea un motiv al lui. Avea si motive sociale, nemultumirea lui, dar si motive complexe. Inca o data spun: cand ii urmaresti corespondenta, vezi ca el avea o imperioasa nevoie de bani, tot timpul. El este intr-o continua cautare de subventii.

● Chiar si dupa ce a mostenit-o pe Momuloaia?

Da. Avea nevoie de bani pentru ca nu se traia usor la Berlin si intretinea si o familie etc. De fapt, ii placea foarte mult sa vina in tara si pastra legaturile vechi. Astepta cu nesat vesti din Romania...

Discursul gurmand, la Caragiale si la altii
● Se implica. Iata, e celebrul articolul pe care l-a scris dupa rascoala din 1907. Era plecat, dar era racordat la evenimentele din tara si a simtit nevoia sa protesteze. Ca unii au criticat felul in care a facut-o, asta este altceva, dar el a reactionat.

Era foarte la curent si era foarte amator sa afle. Cand primea o scrisoare sau astepta pe un prieten, de pilda, era insetat de noutati. De pilda, il astepta pe prietenul sau, Dobrogeanu-Gherea, care era socrul lui Zarifopol. Venirea lui Dobrogeanu in Germania era asteptata de Caragiale ca un mare eveniment. Il astepta sa-i aduca tolba plina de vesti. Era interesat si de lumea politica, si de istoriile, sa zicem secrete, ale lumii romanesti. Era foarte interesat de bucataria romaneasca. Inainte de a pleca din Berlin catre Romania, ii trimitea o lista unui prieten cu ce sa cumpere. Era o lista du bunatati.

Sau in opera lui sunt chefuri teribile si cate un ospat care tine, ca intr-o schita, chiar si trei zile, pana se inchide Parlamentul. Deci discursul gurmand - din opera, corespondenta si viata lui Caragiale - este foarte pitoresc si foarte bogat. Sigur, el era implicat in activitatea romaneasca si ii placea. Pe langa rasul lui, sunt foarte multe suspinuri, o jale, care e autentica, in felul de a fi a lui Caragiale fata de Romania. Dar sa revin la ce spuneam: ii placea bucataria romaneasca. Sunt pagini absolut extraordinare, care alcatuiesc un discurs gurmand foarte puternic, in opera lui, ca si in corespondenta lui. O data m-am amuzat si am scris ceva despre felul cum se mananca si ce se mananca in opera lui Caragiale si ce rol are mancarea.

● Cred ca ar fi frumos sa reconstituim retetele epocii pornind de la toate aceste citari gurmande din opera si din scrisori.

Oricum, putem reconstitui ce se manca. De altfel, sa stiti ca, deschidem o paranteza, aceasta este o preocupare a scriitorului roman, in genere. Kogalniceanu si Negruzzi au alcatuit o carte de bucate, care este miraculoasa.

● E foarte interesant, pentru ca aceasta carte este editata de postelnicul Manolache Draghici, cel putin editia a treia, cea din 1846, are numele lui Manolachi Draghici... Iar 1846 este si anul in care Manolache Draghici, la randul lui, traduce o carte de bucate frantuzeasca si este capul de pod al traducerilor din alte limbi ale cartilor de bucate...

Discursul gurmand se potriveste marilor spirite... Sa vedeti ce se mananca la Creanga! Am publicat nu demult un articol despre Creanga si, din pacate, nu am avut timp sa introduc un capitol despre ce se mananca si cum se mananca in opera lui, dar va asigur ca sunt niste ospete pantagruelice. Si va mai semnalez ceva: s-a pastrat si o carte de bucate de pe vremea lui Brancoveanu, care iarasi este delicioasa.

● Dar de cand va intereseaza tema aceasta? Ca e o chestiune foarte importanta... Iar in critica romaneasca nimeni nu s-a ocupat... Calinescu mai scapa, din cand in cand, condeiul pe tema asta. Dar mie, scriind, despre Caragiale, mi-a venit sa scriu despre aceasta tema si am si scris... cu mare pofta, pot sa spun. Am pornit, de altfel, si de la un model frantuzesc: un mare critic francez contemporan, contemporan sa spunem, cu secolul al XX-lea, Jean Pierre Richard, poate cel mai important critic francez de dupa razboi... Pe care l-ati cunoscut in perioada dumneavoastra de la Sorbona.

Da, si cu care am inceput chiar si un doctorat, dar, l-am abandonat, pentru ca aveam deja doctoratul romanesc. Richard, tematist si creator de scoala, a scris un studiu foarte important despre discursul gurmand in opera catorva autori francezi. Si as ruga un eseist de astazi sa faca o carte despre discursul gurmand in literatura romaneasca. Veti avea surprize, nu numai la Caragiale. Dar ce-i in Sadoveanu! Ce ceremonial al ospatului exista acolo - si pana la Marin Preda si alti scriitori contemporani...!

● Intelectualitatea acelei vremi isi pierdea vremea in cateva restaurante celebre. Iata, unul dintre colegii mei de breasla, daca pot spune asa, jurnalistul Constantin Bacalbasa, scrie o carte superba de bucate, "Dictatura Gastronomica". Chiar si titlul spune ceva despre cat de importanta era mancarea, ce presiune sociala exista dinspre domeniul acesta al gastronomiei si viata intelectuala, era o fresca a lumii care nu doar mananca, ci chiar savureaza mancarea.

Vreau sa va spun ca bucataria face parte din cultura unui popor. Bucataria, adica modul de a manca si ce mananci, toate acestea fac parte din cultura unui popor. Daca Franta este atat de reputata in lume, multi spun ca este datorita bucatariei ei, ceea ce este, in buna masura, si adevarat.

● Noi, cel putin in ceea ce priveste literatura romana, trebuie sa-i multumim unui domnitor, caruia, fiindu-i foame, a avut grija sa-si aduca un bucatar bun, iar din stirpea lui a iesit unul dintre cei mai mari scriitori ai nostri...

Caragiale, da... Un stramos al lui a fost bucatar.
● E foarte interesant ce spuneti legat de cultura si de gastronomie, pentru ca sunt cateva lucruri foarte putin cunoscute. De exemplu, noi obisnuim sa spunem ca sarmaua este un imprumut turcesc, dar, la randul lor, in istoriile lor gastronomice, turcii spun ca este un imprumut bizantin. Noi avem in limba cuvinte pentru sarma care nu sunt de influenta otomana, posibil pre-turcice, si daca turcii recunosc ca sarmaua este de origine bizantina, iar noi am fost in contact cu bizantinii o mie de ani si doar cinci sute de ani in contact cu turcii, am putea presupune ca si noi am preluat de la bizantini aceasta reteta.

Eu cred ca, intr-o dimensiune a istoriei ei, cultura romana se vede mai bine poate in gastronomie decat in cultura scrisa. Influentelor pozitive pe care noi le-am avut in bucatarie... Am luat de peste tot, am primit de peste tot, ne-am creat, cred eu, o bucatarie traditionala, care e buna, e interesanta, are logica ei. Revin la exemplul lui Sadoveanu. Daca va amintiti, din Zodia Cancerului, este o celebra cina, acolo, cand frantuzul intra in tara si i se ofera, de catre o familie de razesi, o masa, care tine mult. Francezul, care era trimisul lui Ludovic al XIV-lea, trece prin aceasta tara necunoscuta, care era Tara Moldovei, sub aceasta impresie. Ceremonialul gastronomic de acolo e nu numai o pagina memorabila, dar este si un reper foarte importnt pentru spiritul romanesc, pentru felul de a fi, pentru lumea romaneasca, o lume necunoscuta inca.

Sadoveanu este uneori mai profund. E un scriitor ignorat astazi, aproape uitat de generatiile tinere, pentru ca n-a mai fost reprodus in manualele scolare. Nu se mai discuta despre el, dar dincolo de aceasta, este opera lui. Lumea romaneasca nu a a fost poate mai bine reprezentata decat in scrierile lui Sadoveanu si in scrierile istorice ale lui Iorga. Si in comediile lui Caragiale... Masa e un loc, e un punct esential in biografia noastra.

Opere fundamentale, proiecte fundamentale
● Sadoveanu este in lista Fundatiei Nationale de Stiinta si Arta, in lista Academiei Romane, pentru aceasta colectie de opere fundamentale? Stiu ca erau la un moment dat niste probleme de drepturi de autor...

El este pe o lista de urgenta, as spune, dar nu am inceput demersul din doua motive. In primul rand, sunt putin intimidat de ce am aflat cu privire la mostenitorii lui Sadoveanu. Dar sunt zvonuri, inca nu le-am incercat. Am avut alte experiente cu mostenitori, si bune, si mai putin bune, dar mai important decat atat, nu am incercat pentru ca, daca e sa pornesti o asemenea editie, trebuie sa ai sprijin financiar. Ori in tara romaneasca, nu exista din partea unei institutii un sprijin pentru asemena editii, iar editorii obisnuiti, aceia care cauta un profit, nu se angajeaza. N-am gasit niciun editor care sa vrea sa publice, de pilda, Hortensia Papadat Bengescu. Avem o editie gata de 4500 de pagini, cu toata opera romanesca a doamnei Hortensia Papadat Bengescu, o scriitoare de mana intai, inclusiv romanul care a fost pierdut, necunoscut pana acum, "Straina", care a fost topit in '47-'48, a fost reconstituit... Cui sa ma adresez eu, ca sa publicam aceasta opera romanesca?

Doi romani in colectia Pleiade
● Totusi, in ultimii 12 ani, de cand ati inceput acest proiect colosal al unor opere fundamentale, tot dupa un model francez - stiu ca aveti o dragoste aparte pentru cultur franceza, in mijlocul careia ati stat -, ati publicat cam 150 de volume...

Nu chiar. La 130 suntem acuma.

● Oricum, este uluitor, tinand cont tocmai de aceste piedici financiare, care sunt inerente timpului pe care il traim... Iar acum suntem si in plina criza suverana, cum se spune.

E adevarat. Am reusit acest lucru in primul rand pentru ca am avut o ambitie - de care ma mir si eu - sa facem aceasta colectie. Am inceput cu Eminescu, in anii 2000. La inceput, am avut niste surse financiare mai sigure, au fost niste oameni de afaceri care ne-au sustinut, spre onoarea lor. Dupa aceea, a venit criza si ne-am trezit ca nimeni nu mai vrea sa investeasca aici. Acum mai sunt totusi judete, primarii, care au o anumita intelegere si pentru scriitorii din urbea lor, mai gasesc un ban. Asa am putut publica, iarasi, un scriitor de mana intai, Constantin Stere.

Am publicat acum un an sau doi, romanul "In preajma revolutiei", in opt volume, unul dintre romanele fundamentale ale lui. Iar anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu ajutorul judetului Alba, vom publica opera de fictiune a lui Blaga. Ne-am inteles cu cei care au drepturile de autor, cu fiica autorului, si vom relua editia lui George Gana, revazuta putin de un grup de cercetatori, si speram sa o oferim publicului romanesc. Stiti de ce am eu aceasta ambitie? Pentru ca romanii merita sa aiba si ei un cadou frumos, o editie de tipul Pleiade, cum au francezii. Francezi au inceput in 1931 si au ajuns, am observat, mai saptamanile trecute, cand am fost la Paris, la 174-lea volum.

Stiti cine este autorul celui de-al 174-lea volum? Este un roman. Este al doilea roman care apare aici, si anume Cioran. Au publicat scrierile frantuzesti ale lui Cioran intr-o editie superba, nu numai grafic, dar si stiintific, facuta de un tanar cercetator, un om care a invatat romaneste, care a devenit un specialist in Cioran si traduce din romaneste in frantuzeste. Cand am avut volumul acesta in mana, am fost absolut fericit. Stiti cand va mai comunic eu ca sunt fericit? Sper ca nu peste mult timp, cand vom facem si noi o surpriza cititorului roman, tot cu Cioran. Nu va spun mai mult. E bine ca lucrurile mari si bune sa nu fie vorbite inainte, sa fie tacute si sa le spui dupa ce le-ai facut. Stiti cate pagini a lasat in romaneste Cioran?

Noi am identificat 3000 de pagini, iar din descrierea pe care a facut-o tanarul francez de care v-am vorbit, adica el consultand manuscrisele care se gasesc la Bibliotheque Russe din Franta, o biblioteca specializata in manuscrise, mai sunt 700 de pagini in romaneste ale lui Cioran, dincolo de cele scrise in franceza. Le-am si pus in forma electronica, deci ele pot fi consultate. Intr-o zi, ar fi de dorit sa avem manuscrisele lui Eliade, care se gasesc undeva in America, macar in copie sa le avem, opera lui, care e imensa, sa fie si aici.

● Spuneati ca Cioran este cel de-al doilea roman care a intrat in editia Pleiade. Cine este primul?

Primul este Ionescu. Si nu a intrat cu toata opera, a intrat cu opera lui dramatica, cu piesele de teatru, iarasi, intr-o editie care are 2000 de pagini si pe care o consult mereu cand am nevoie, si cu folos. Chiar zilele acestea am consultat-o, pentru ca eu am scris si o carte despre tanarul Eugen Ionescu si ma pregatesc sa dau alta editie. Si cu acest prilej vreau sa va spun ca si cu Ionescu este un caz romanesc. Domnul Marin Diaconu, care se ocupa de Cioran, a descoperit in presa peste o mie de pagini romanesti ale lui Cioran, care ar merita sa intre intr-o editie Pleiade, impreuna cu toate documentele pe care le avem si cu altele pe care speram sa le gasim intr-o zi.

De pilda, scriind aceasta carte despre tineretea romaneasca a lui Eugen Ionescu, am descoperit intr-o scrisoare trimisa lui Tudor Vianu ca el a trimis in tara, in 1947, doua volume in romaneste, de la Paris. Un jurnal, care se chema "Jurnalul unui non-combatant" si un volum de studii lirice. Unde sunt aceste carti? Nu am dat de urma lor, pana acum. Pana acum am tot sperat ca arhivele securitatii, care pastreaza vietile, biografiile noastre, sa fi pastrat si aceste scrieri. Nu stiu...

● Dar la destinatar nu au ajuns?

A ajuns doar mentionarea lor intr-o scrisoare. El le-a trimis lui Ion Caraion. Informatiile care sunt, sunt din trei surse. Din pacate, Ion Caraion a murit. Ce s-a intamplat cu arhiva lui, nu stim. Nu mai putem sa verificam. Nu le-a primit, le-a distrus de frica securitatii, nu stim...

Din nou, despre Caragiale si o literatura viguroasa
● Domnule academician Eugen Simion, as prefera mai mult sa tac si sa va ascult vorbind, pentru ca orice informatie de la dumneavoastra este noua, iar daca nu este noua, aduce indicii noi. Iar pentru mine, ca jurnalist, este important sa aflu, sa descopar lucruri noi, lucruri pe car nu le stiam. De aceea sunteti un izvor de la care ar trebui sa adun... As vrea sa ne intoarcem totusi la Caragiale si sa vorbim putin despre felul in care ne raportam astazi la cea ce a scris el acum mai bine de 100 de ani. Pentru ca evenimentele din ultimele luni, de exemplu, ne-au aratat ca, undeva, ceea ce a vazut el in poporul asta inca exista. Si legatura intre Caragiale si romanii de astazi este foarte... ciudat vizibila in tot felul de intamplari. Mie mi s-a parut foarte interesant, de exemplu, felul in care protestatarii din piata Universitatii au ales vecinatatea lui Caragiale si a personajelor lui lui. La un moment dat faceau parte din acea lume, si foarte firesc, ca si cum artistul plastic le lasase anume loc acolo sa intre si sa imprieteneasca cu personajele de bronz. De ce suntem, inca, si astazi personaje din Caragiale?

In primul rand, apropo de faptul ca protestatarii din Piata Universitatii s-au pus sub umbrela lui Caragiale, asta se datoreste hazardului. Acolo a fost instalata o sculptura alegorica, cu personajele lui Caragiale. Dar uneori hazardul le pregateste bine. Destinul uneori aduna lucruri care devin emblematice. Eu aud mereu aceasta propozitie, care pe jumatate e corecta, pe jumatate nu-i corecta: "Ce vrei, traim in lumea lui Caragiale!" In cultura romana, de multe ori a fost un fel de... laitmotiv. In anii '30, de pilda, oamenii de cultura vroiau sa se detaseze de spiritul lui Caragiale - generatia de care am vorbit pana acum, cea a lui Cioran, Eliade, Noica, Eugen Ionescu - el mai putin, pentru ca se trage din Caragiale.

Acesti oameni invatati, cu pregatire, vroiau sa se detaseze, sa fuga de Caragiale. Programul lor estetic si moral era sa scapam de zeflemeaua lui Caragiale. Dupa parerea mea, in primul rand ca nu putem sa ne detasam de Caragiale si nici n-ar fi de dorit, pentru ca ne detasam de un mare scriitor. Trebuie sa facem o disociere intre personajele lui Caragiale, aceasta tipologie comica, creatie a unui mare spirit comic, si spiritul lui Caragiale, care este foarte profund si foarte bogat. Cred ca Pompiliu Constantinescu a observat acest lucru, ca din Caragiale pornesc doua ramuri si exista doua cuvinte care definesc relatia cu Caragiale. Este spiritul caragialesc, care este de natura comica si, daca vreti, calomnios, si spiritul caragialian, care este cu totul altceva.

Asta va spuneam, cand il citesc pe Caragiale in totalitate, incusiv scrierile lui epistoliere, dar si celelalte articole ale lui, vezi ce lume complexa, ce spiritualitate complxa este Caragiale. Deci sa nu facem confuzia intre coana Zoitica, si lumea care se invarteste in fals si care nu face decat sa bage intriga tot timpul, care este lumea, creatia unui spirit comic, si creatia din interiorul spiritului comic, care este foarte puternica si foarte bogata. Eu le zic totdeauna studentilor mei: atentie, e gresit sa spunem ca spiritul romanesc se identifica cu spiritul caragialesc, cu lumea politica intrata intr-o farsa eterna, si uitam ca exista spiritul lui Eminescu, cel profund. Daca spiritul romanesc n-ar fi creatia acestui alt spirit pe care il reprezinta Eminescu, nu ne-am putea explica poezia romaneasca. Tot ce-am dat noi mai bun in planul creatiei este poezia romaneasca si, in ultima vreme, cred ca am mai dat ceva: am dat o literatura moralistica. Poetii si moralistii nostri sunt creatiile noastre cele mai bune. La dramaturgie, Caragiale este marele nostru creator, pana la Sorescu, care este un mare dramaturg, dupa gustul meu chiar mai important decat Caragiale.

● Dar in critica literara?

Ei, aici am fost modest si nu am vrut sa ma bag. Avem si noi mari critici. Trebuie sa-i adaugam pe Calinescu, Lovinescu, Maiorescu, Lovineanu, tota generatia asta, a treia generatie post-maioresciana. Eugen Ionescu este si el un critic, in tineretea lui.

● Spuneati odata ca v-ati dori o mana de critici tineri, care sa scrie in fiecare zi, sau macar ritmic, despre literatura care se face acum.

Exista. Este un motiv de satisfactie pentru mine. Sunt oameni inca tineri care dau semne de a se impune ca mari critici intr-o zi. Ei deja sunt de luat in seama, au idei bune. Le spun mereu - si ii si enervez, ca multi dintre ei mi-au fost studenti, au facut doctorate cu mine, unii chiar colaboreaza cu mine - le spun ca le trebuie mai mult curaj. Pentru ca lumea romaneasca e foarte complicata astazi, sunt grupuri, sunt interese. Si pentru un om tanar e ca si cum ar intra intr-o incapere si de peste tot ar fi lovit de ceva: trebuie sa se fereasca tot timpul.

● Dar exista premisele unei critici puternice, riguroase?

Eu cred ca da.

● Ceea ce inseamna ca exista premisele unei literaturi riguroase...

Da. Da. Da. Deocamdata, de doua decenii, nu facem decat sa ne revizuim, sa incercam sa facem ordine in ce a lasat istoria inaintea noastra. Si, ca un facut, nu se face ordine. Am scris de multe ori despre acest lucru. Nu e decat o incercare de a darama niste scriitori si de a le lua locul. Asa ceva, in cultura, pana la urma, nu se intampla.

● Ati scris despre foarte multi scriitori, despre multi scriitori contemporani. Ati mizat pe multi dintre ei. Au confirmat? Cati dintre ei au confirmat?

Aproape toti pe care eu am mizat. Nu cred ca m-am inselat. Vorbesc de scriitorii din generatia mea si de cei din generatia de dupa noi. Nu cred sa ma fi inselat. Poate doar in modul de a justifica estetic opera sau plusand putin, cum se intampla in critica de intampinare, cand ai sentimentul ca ai dat peste o carte buna, care n-a fost pana atunci adjudecata de critica. Si atunci ai tendita de a plusa putin judecata de valoare. Dar scriitorii pe care eu am mizat, cel putin cei din generatia mea, sunt cei despre care discutam astazi. Nu discutam despre Sorescu, despre Nichita Stanescu, despre Preda, despre Fanus Neagu? Acestia sunt scriitorii pe care noi am mizat. Unde m-am inselat?

● Criticul este si profet, cand scrie despre un autor?

Vrea, nu vrea, este. Desi as fi in stare sa spun ca un critic literar nu trebuie sa fie un profet, pentru ca risca sa devina un profet mincinos. El face profetii. N-are cum sa nu faca, atat timp cat mizeaza pe un debutant si isi asuma consideratiile critice. Dar stiti la ce idee am ajuns? Conteaza foarte mult sa descoperi pe cineva. De pilda, in critica romaneasca sunt doi mari critici care au avut norocul sa descopere scriitori: unul este Maiorescu al doilea este Lovinescu. Cazul lui Lovinescu, el avea un program, tinea usa casei deschise pentru ca astepta un nou Eminescu, nu a aparut Eminescu, dar au aparut alti mari scriitori. Dar este un critic si mai puternic decat ei, care este George Calinescu, care nu stiu daca a descoperit pe cineva, sa fi tras el lozul cel mare. Dar a facut altceva, care este fundamental: a redescoperit literatura romana si i-a stabilit ierarhia. Vrem nu vrem, ne place nu ne place, el a stabilit ierarhia de valori. El a reconstituit. Cum a facut Iorga in istorie, a facut el in literatura romana. A configurat o literatura. Asta trebuie sa faca un critic.

● Confesiunea intra in discursul criticului?

Stiti, am constatat un lucru foarte curios. Eu toata viata am fost un om mai retinut, mai inchis putin in mine, iar cand eram tanar, regretatul Edgar Papu a spus o data despre mine ca sunt un om secretos. Ei bine, ce constata unii cititori de-ai mei, si chiar si eu, pe masura ce inaintez in varsta, e ca discursul meu a devenit din ce in ce mai subiectiv si mai confesiv. Asa ca, atunci cand am raspuns la intrebarile dumneavoastra, am pus si ceva din mine si despre mine.