Ştefan Iordache - Jocul cu viaţa... Jocul cu arta! Jocul cu moartea?

...Plînge cerul la moartea lui Ştefan Iordache. Se spune că plouă la înmormîntarea unui om dacă acestuia i-a plăcut tare viaţa. Îi pare rău că s-a petrecut. Or, Iordache a iubit cel mai mult viaţa. Şi ar fi retrăit-o, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, "cu excepţia morţii părinţilor". A fost "lacom la viaţă ca un izvor", precum mărturisea.

...Plînge cerul la moartea lui Ştefan Iordache. Se spune că plouă la înmormîntarea unui om dacă acestuia i-a plăcut tare viaţa. Îi pare rău că s-a petrecut. Or, Iordache a iubit cel mai mult viaţa. Şi ar fi retrăit-o, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, "cu excepţia morţii părinţilor". A fost "lacom la viaţă ca un izvor", precum mărturisea.

El ar fi spus că ploaia e belşug, că ploaia "fecundează pămîntul pentru roadele noastre". Judeca în spiritul ţăranului. Dispariţia fulgerătoare a artistului a făcut cioburi sufletele prietenilor, apropiaţilor, colegilor. Toţi "îşi trăiesc durerea" în aceste zile. A fost iubit şi a iubit. A tezaurizat în sufletul său omenia, frumuseţea, dragostea.

Spovedania lui este cartea "Regele Scamator, Ştefan Iordache", semnată de criticul Ludmila Patlanjoglu şi apărută în 2004 la Editura Nemira. O carte-album, la care actorul a ţinut enorm. Pe baza acesteia, Ludmila Patlanjoglu urma să scrie un scenariu de film documentar şi să-l facă împreună cu Iordache. N-au apucat...

Trei semne ale destinului

Şi-a întins destinul pe trei fascicule. Primul a fost "Jocul cu viaţa...". Viaţa sa, care a început în Rahova, ducîndu-l, cătinel, pe hudiţele curiozităţii.

S-a întors aievea în acea lume a copilăriei, căci şi-a păstrat şi prietenii de atunci. Maturizarea l-a împis şi mai mult spre poarta curiozităţii, dar şi a cunoaşterii. Cunoaşterea de sine, cunoaşterea de lume. Cunoaşterea de iubire. Atunci a început "jocul cu arta!". S-a dedat întru totul artei. Cu cît pătrundea în universul ei, cu atît îi era mai dragă viaţa, care îl înălţa, iar alteori îl şi cobora. Fără să cadă.

Şi-a adunat bogăţia şi a păstrat-o pînă la ultima suflare: rude, prieteni, colegi, vecini, femeia dragă. Ce-ar fi fost oare fără ea, fără Michaela Tonitza-Iordache, un teatrolog desăvîrşit, nepoata marelui pictor Nicolae Tonitza, dar care a stat întotdeauna îndărătul marelui actor?

Şi-a dus anii ca pe o cunună albă pe creştet, cu pioşenie. Se închina destinului pe care nu l-a sfidat niciodată. A purtat straiele pe care şi le-a ţesut din crezul întru divinitatea artei teatrale. A tronat pe altarul acestei arte ca o jertfă. Deschidea oricînd poarta curţii sale, dar nu întotdeauna deschidea poarta sufletului său. Cînd o făcea aveai impresia că intri într-un templu. Vedeai acolo oameni de tot felul, oameni pe care şi-i dorea alături, personajele pe care le-a creat. A fost distant şi apropiat. Pe măsură ce îl credeai îndepărtat ţi-l apropiai tot mai mult.

Omul ca pomul

Îşi clădise o casă din dragoste, iar grădina inunda miresme dătătoare de dor de viaţă. În universul său foarte personal a fost şi nucul din colţul casei de la Gruiu. Omul ca pomul. Rămuros, aducător de amintiri. A urzit multe poveşti la umbra nucului, trăind vieţile altora în cei 45 de ani de activitate de teatru şi film, a personajelor pe care le-a construit, le-a însufleţit. Au rămas vii, au fost în galeria sufletului său, acum le-a lăsat aici, pe pămînt, singure. Dar pot intra în sufletele spectatorilor, o dată cu nemurirea actorului.

Era foarte trist cînd dispărea un actor. El spunea că, atunci cînd moare un actor, moare o lume. "Refuz să mă împac cu gîndul şi îi aştept să se întoarcă, pe George, Amza, Petruţ, Cozorici, Rauţchi, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Poldi..." Doamne, cîţi au mai fost după... Acum, el. Şi moare o lume. Lumea celui mai mare, celui mai popular actor, Ştefan Iordache.

Un gînd frumos al său este: "Cei ce trudesc în mine, mai ales inima şi creierul, care m-au ajutat să nasc vreo 100 de oameni – copii ai mei – în toropeala care mi-a liniştit bătăile inimii şi mi-a adormit gîndirea într-un somn dulce, dar, sigur, neodihnitor, îmi răspund cu delicateţe, gingăşie, umor şi milă: Nu eşti NIMENI!".

CE RĂMÎNE - Un gînd frumos, o lacrimă caldă

Oare ce se poate spune despre un om care se naşte duminica şi care "alege" să treacă dincolo… tot duminica, de Ziua Înălţării Sfintei Cruci… Se poate spune că l-a iubit Dumnezeu şi că a fost un semn.

Mărturisesc că, înainte de a începe să scriu despre Ştefan Iordache, am stat, minute în şir, şi am privit în gol. Mi-am frămîntat îndelung mîinile, aşa cum făceam, cu timiditate, la şcoală cînd eram scoasă la lecţie. Pentru că a scrie despre Ştefan Iordache la trecut mi se pare un examen extrem de greu. Poate cel mai greu! O adevărată luptă între a stăpîni lacrima care stă să cadă şi a nu lăsa emoţia să dea năvală. Şi, ca să le împac pe una cu cealaltă, cred că cel mai bine ar fi să scriu despre Ştefan Iordache dînd frîu liber aducerilor-aminte.

Amintirile

De Ştefan Iordache mă leagă, oarecum, perioada începuturilor mele în presă, experienţa primelor interviuri. Am impresia (acum, că atunci nu eram în stare să-mi dau seama) că dădeam dovadă de un soi de "obrăznicie" – să-i spun profesională, pentru că reuşeam destul de repede să-i conving pe EI să vrea să vorbească cu mine. Şi cu Ştefan a fost la fel… Se întîmpla, undeva, prin 2003-2004 (nu mai reţin, cu exactitate) şi era înainte de premiera spectacolului "Alex şi Morris", de Michael Elkin, în regia lui Gelu Colceag. Ne-am dat întîlnire la Teatrul Mic. Nu pot spune cu cîtă nerăbdare am aşteptat momentul şi ce de fluturi aveam în stomac…

Şi, ca un paradox, toată agitaţia mea a fost, dintr-o dată, potolită, în numele firescului, de EL. L-am găsit în cabina sa, fumîndu-şi liniştit ţigara. M-a privit într-un fel anume, nu ştiu cum să-l descriu în cuvinte… parcă i se revărsau şiroaie de căldură din ochi. Era, în acelaşi timp, blînd, impozant, fermecător, elegant, distins, pedant… era de toate, era Marele Ştefan Iordache. Stătea în faţa mea, în carne şi oase, şi mie îmi tremurau genunchii… Mi-a povestit despre artă şi despre viaţă, mi-a povestit atît de frumos, că la fiecare frază pe care o rostea mie îmi venea să scot carneţelul şi să o notez la capitolul Aforisme. "Prin ’59, după ce am dat la Medicină şi am picat, am făcut un an de diverse meserii şi cineva mi-a zis să dau la Teatru. Am dat şi am intrat. Aveam vreo 18 ani. Îţi dai seama cum eram la 18 ani, în ’59!? Cu creastă de cocoş, a la Elvis Presley, cu pantaloni împrumutaţi de la tata şi cu nişte ciorapi care se numeau «sing-sing». Pantofi aveam din cei cu talpă de cauciuc. Cam asta era imaginea. Ce credeam atunci despre viaţă? Mai nimic, eram la început", îmi povestea în interviul apărut în Gardianul. Mi-a spus şi despre cît de tare iubea el lăutarii, prietenii lui. "Mie îmi plac foarte mult muzica lăutărească şi lăutarii, ca oameni. Am crescut cu ei aproape, acolo în cartier, în Rahova şi la Calafat, unde m-am născut şi am copilărit, avînd parte de bucuria muzicii. Mai fredonînd, aşa, pe la cîte un chef cu prietenii, s-a născut ideea de a cînta. Să ne apucăm şi noi să zicem nişte cîntece". Acesta era Ştefan Iordache… Unicul… Iertare… chiar am vorbit la trecut.

În numărul de mîine al ziarului nostru veţi putea citi, în exclusivitate, un dialog inedit între Ştefan Iordache şi colegul său, Valentin Uritescu, realizat la Paris, înainte de premiera filmului "Cel mai iubit dintre pămînteni".
Ramona Drăghici

Ţinea în suflet pămîntul de sub nuc

Nu răspundea din prima. Mai întîi figura lui se îmbrăca cu zîmbetul acela Dumnezeiesc, cu zîmbetul acela încărcat cu atîta simţiri şi inteligenţă, cu zîmbetul acela atît de singur. "Totdeauna în viaţă a trebuit să fiu un îndrăgostit să îmi iasă lucrurile. Şi acum sînt îndrăgostit. Îndrăgostit de viaţă. Îndrăgostit teribil de viaţă." Aşa spunea acum cîţiva ani Ştefan Iordache. Şi totuşi, la pofta aceasta de viaţă, la lăcomia cu care dorea să-şi trăiască fiecare clipă, la intensitatea cu care electriza fiecare moment adăuga după cîteva clipe de cugetare şi vorbele legate de clipa în care nu va mai fi.

Acum cîţiva ani îşi dorea să fie înmormîntat sub nucul bătrîn din curtea lui ţărănească. Dar într-o toamnă, nedrept şi ilogic, nucul s-a uscat. Şi atuncea a hotărît el să fie îngropat în pămîntul ţintirimului din comuna Gruiu, unde se aud trestiile şi unduirile Snagovului. Cum repeta de fiecare dată "să fiu în pămînt românesc, să crească pe pieptul meu iarbă românească şi să mă calce talpele române". Mai sorbea din cana de lut niscaiva lacrimi de strugure îngrijit de mîna lui în ograda ţărănească şi întindea mîna prinzînd cîte un pisoi din cei care se zbenguiau în curte. Îi punea în poală, îi mîngîia: "Îi iubesc fiindcă şi tata iubeşte pisoii".

Era un teribil aluat de modestie şi simplitate ţărănească, dar şi de mîndrie pentru ce-i reuşiseră în cariera lui. Mă întrerupea cînd spuneam că a creat bijuterii de roluri: "A ieşit bine! S-a întîmplat. Întotdeauna m-am străduit să iasă bine".

Avea atîta firesc în el şi atîtea profunzimi, încît fiecare întrevedere cu el mă fascina. Mă surprindeau gînduri unice despre viaţă. Nopţi la rînd mă obsedau vorbele uriaşului Iordache. I-am spus că mă mîhneşte faptul că România, prin soarta ei în acest colţ de lume, n-a putut să aibă o firmă atît de strălucitoare încît să-l împingă pe el, geniu al artei actoriceşti, sus, sus de tot, acolo unde-i era locul: să cucerească Oscaruri, să se competiţioneze cu Robert de Niro. "Îl plac pe De Niro, dar nu am senzaţia că eu sînt mai prejos. «Cel mai iubit dintre pămînteni» este pe undeva mai prejos decît rolurile lui De Niro?" Şi imediat redevenea Fănică cel iubit de toată suflarea românească. Avea superstiţii. Şi nu se jena de ele.
Florin Condurăţeanu

Să-l ai ca partener era un privilegiu

"Ne-am reîntîlnit în 1999 la Gala UNITER, iar în 2007 Ştefan Iordache m-a invitat în emisiunea «Geniali», care îi era dedicată. Bucuria revederii, amintirile de pe platoul de filmare, întreaga atmosferă a avut o încărcătură emoţională de zile mari. Tînărul Ştefan, alături de care jucasem în 1966, devenise «marele Iordache» apreciat şi iubit de întreaga naţiune. Părul argintiu adăuga distincţie staturii lui, glasul avea o rezonanţă aparte, iar mîinile expresive se odihneau pe braţul fotoliului, ca odinioară, în pauza de filmare. Cînd regretatul regizor Lucian Bratu ne-a distribuit în pelicula sa «Un film cu o fată fermecătoare» nu bănuiam complexitatea rolului, importanţa fiecărei replici ori dificultatea înregistrărilor la post sincron. Dar lîngă Ştefan zilele de filmare se desfăşurau cursiv. Uriaşul talent prin care a creat roluri memorabile atît în film, cît şi în teatru, sensibilitatea lui, respectul acordat colegilor şi echipei de filmare i-am adus dragostea şi admiraţia tuturor."
Margareta Pîslaru

"Este o lovitură ireparabilă.  Am avut şansa să lucrez cu el, de curînd, la «Ecaterina cea Mare». Un actor genial".
Maia Morgenstern

"A fost lîngă mine şi la bine, şi la greu. Va rămîne mereu în memoria mea. Voi rămîne la căpătîiul lui pînă îl vor înhuma".
Nelu Ploieşteanu

Opera sa, un tezaur

Aşa cum remarca Ludmila Patlanjoglu, arta lui consacră breasla actorilor, "fiind primul dintre ei încununat cu Premiul Academiei Române", în noiembrie 1992. A fost şi un Premiu de Excelenţă al UNITER, dar şi Premiul de Excelenţă la Festivalul de Film Transilvania.
Ştefan Iordache a realizat mari personaje din dramaturgia universală şi naţională, care rămîn reprezentative în
istoria teatrului românesc: Actorul şi Regele din "Viziuni flamande" (1968), Raskolnikov din "Crimă şi pedeapsă" (1970), Hamlet din "Hamlet" (1974), Maestrul din "Maestrul şi Margareta" (1980), Richard de Gloucester din "Richard al III-lea" (1983), Titus Andronicus din "Titus Andronicus" (1992), Nae Caţavencu din "O scrisoare pierdută" (1999), John Barrymore din "Barrymore" (2000), Alex din "Alex şi Morris" (2004) sau Prinţul Potiomkin din "Ecaterina cea Mare".

Filmele de neuitat

Din filmografia lui Ştefan Iordache enumerăm roluri în "Ticăloşii" (2007), "Faraonul" (2004), "Omul zilei" (1997),
"Eu sînt Adam" (1996), "Cel mai iubit dintre pămînteni" (1993), "Oglinda" (1993), "Hotel de lux" (1992), "Cei care plătesc cu viaţa" (1991), "O clipă de răgaz" (1986), "Glissando" (1985), "Ciuleandra" (1985), "Concurs" (1982), "De ce trag clopotele, Mitică?" (1981), "Bietul Ioanide" (1979), "Ediţie specială" (1978), "Străinul" (1964) – acesta fiind primul său rol.
A fost îndrăgit şi pentru frumoasa sa "îndeletnicire" – muzica. A înregistrat compact discuri cu piese muzicale, împreună cu Sanda Ladoşi şi Elena Cîrstea, dar şi un CD cu romanţe, împreună cu Gheorghe Dinică, Monica Anghel, Nelu Ploieşteanu şi Marius Mihalache.
Chipul şi vocea îi sînt imortalizate şi în videoclipuri muzicale.