Ştefan Mihăilescu-Brăila - Dupå mine, nimic

Mister

CONCEPŢIA
Prezentăm aici două fragmente-interviuri acordate de Ştefan Mihăilescu-Brăila.

Primul este un interviu din 1963. Cel de-al doilea, vine la o diferenţă de 30 de ani, în 1993. De altfel, acesta este şi ultimul interviu acordat de genialul actor.

• Valentin Silvestru: Domnule Ştefan Mihăilescu Brăila, cum aţi ajuns în teatru?

Ştefan Mihăilescu-Brăila: În şcoala primară spuneam poezii mai bine decât alţii, în liceu imitam cu succes profesorii, în familie distram prietenii cu sunete şi improvizaţii – şi uite aşa m-am trezit pe scenă.(...) Teatrul mi-a adus mari satisfacţii. (...) Ele se numesc "Dezertorul", "Năpasta", "Inspectorul de poliţie", "Nunta lui Krecinski", "Bădăranii", "Mielul turbat", "A douăsprezecea noapte", "O scrisoare pierdută", "Baia", "Aristocraţii", "Moralitatea doamnei Dulska", "Take, Ianke şi Cadâr", "Napoli, oraşul milionarilor", "Domnul Puntila şi sluga sa Matti", "Ascensiunea lui Arturo Ui". (...) La începutul carierei îmi plăcea să improvizez. Fără limite. Mai ales în comedii, mă dedam la multe clovnerii. Şi-ntr-o zi nu ştiu ce s-a-ntâmplat: poate observaţia unui coleg, poate a unui regizor, poate a unui spectator, nu ştiu ce m-a făcut să am revelaţia. (...) A jocului curat. A inutilităţii împovărării rolului. (...) Cred că atunci când îl jucam pe Spiridon Biserică din "Mielul turbat" de Aurel Baranga. S-a întâmplat aşa, deodată – când am înţeles şi am fost cucerit de frumuseţea jocului curat, simplu, fără floricele în care replica merge net la spectator. Din clipa aceea mă străduiesc să fac aşa.

(...) Mi-am propus-o şi mă-ncăpăţânez. Ştiu că teatrul trebuie să facă bine publicului, să-l cultive, nu să-l degradeze. Omul din sală e dornic să râdă, dar eu nu vreau să provoc râsul cu orice preţ. Pentru asta nici n-ar trebui să fiu propriu-zis actor.

• Predilecţia pentru comedie durează de la-nceput?

Dar eu n-am nici o predilecţie pentru comedie. Totdeauna eu m-am considerat un tragedian. Mie mi-au plăcut dramele, mai ales cele de mare profunzime psihologică.

• Totuşi, v-a fascinat probabil vreun personaj.

Mă urmăreşte din când în când Harpagon al lui Moliére. L-aş juca într-un fel nou.(...) Eu vreau să mă identific cu personajul, "să-l trăiesc". Mă feresc să arăt spectatorilor "că eu fac teatru". După părerea mea şi Harpagon şi Hamlet sunt prezentaţi prin caracteristicile exterioare. Iar actorii studiază mai ales efectele pe care le pot produce în aceste roluri şi nu partea intimă a eroului. Şi asta nu face decât să-l ascundă mai bine pe el – personajul.

• Deci nu vă referiţi doar la rolul Harpagon!

Eu militez pentru simplitate şi sinceritate în joc. Adică actorul să fie convins în tot ceea ce face în numele personajului. Sunt, desigur, pentru o simplitate în joc, dar pentru o simplitate colorată şi strălucitoare. Şi asta e un proces chinuitor. Adică actorul să caute, să scormonească mereu, să-şi verifice mereu posibilităţile. Astăzi actorii... unii caută, se frământă, alţii însă dorm şi se trezesc numai la aplauzele adresate celorlalţi actori şi nici atunci de-a binelea!(...) Fără presiunea noului nu eşti artist. Eu caut din instinct, unde caut? Pe stradă. Ceasuri întregi. Observ. Pentru Puntila am urmărit zeci şi zeci de beţivi. Unii erau agresivi, alţii blazaţi, alţii dulci de tot. Pe urmă am studiat actorii de film şi asta de când eram copil. Stăteam ore şi zile la cinematograf şi apoi jucam pe stradă, în casă, la şcoală, toate rolurile care-mi plăceau. N-am trecut prin Institut, am studiat pe cont propriu "fără frecvenţă". Sau îmi studiez colegii. (...) – Îmi schimb înfăţişarea, îmi schimb mersul sau uneori vocea. Dar mă străduiesc să compun rolul meu "de dinăuntru", de la datele lui personale care sunt ale lui şi numai ale lui. Teatrul mi-a adus mari satisfacţii. (Revista Teatrul – Vasile Silvestru)



ULTIMUL INTERVIU. Interviu dat lui Eugen Atanasiu, critic de film, în 1993. Ştefan Mihăilescu-Brăila era sub bombardamentul accidentelor vasculare. Era după al doilea şi-l aştepta la colţ al treilea, care de altfel i-a fost fatal.

• Cum pregătiţi un rol?

Nu-l pregătesc. Eu citesc piesa. Pe urmă îl învăţ pe de rost. Ei, şi după ce am învăţat bine cele 2.000 de cuvinte pe zi, într-o săptămână 14.000 de cuvinte ale rolului, mă-nvăţ cu el şi eu nu mai sunt altceva decât acel personaj. Îl joc... nu... asta... nu-mi place să spun că-l joc, eu îl trăiesc. După ce ştiu textul, eu sunt dus. După o săptămână sunt gata. Colegii mei aveau... o perioadă... cum se zice... nu mai ştiu!

(...) Dar au fost repetiţii care au ţinut 9 luni. M-au chinuit Mony Ghelerter... de săracul... era regizorul... mare... şi Aura Buzescu, mă certasem cu ea la o piesă, "Regele moare"... nouă luni... domnule... au ţinut repetiţiile.., şi le spuneam, dar ce faceţi atâta, domnule – iartă-mă! M-au chinuit, dar şi eu pe ei! (...) Eu nu caut nici un personaj, eu îl văd şi intru în el. Şi sunt el. Şi dacă-mi place creşte şi bucuria... asta... cum să spun (...) Dumneavoastră ştiţi cât am iubit eu teatrul?!
Apoi s-a uitat şi ca personajele lui, dar şi ca acel copil îndrăgostit, nu cu candoare, dar vulnerabil, încercând să fraierească pe cea care-i spunea că zilele lui sunt pe sfârşite. Efortul unui lung interviu îl obosise prea tare. Se şi relaxase pentru că automatismele verbale ieşeau mai repede din gură. A scos din buzunarul hainei elegante (eu nu-l văzusem niciodată aşa de ferchezuit) un pachet cu ţigări, a scos o ţigară, şi-a aprins-o şi a fluturat din mâna lui expresivă. Gesturile noastre nu-şi pierd memoria! Şi deodată a simţit aparatul. A făcut un efort mare să vie de dincolo de apa neagră şi-ncercând să glumească:


Vezi dacă nu mi-a plăcut cartea?
Eugen Atanasiu timid, îndurerat şi fascinat totodată, a murmurat:

– "Aţi făcut epocă, maestre!"

El l-a privit cu ochii scli-pind şiret şi fierbinte, era mulţumit de această ultimă replică pe care o merita şi ştia că o merita. Nu era deloc simpatic, cel puţin în accepţia mea. Nu stârnea milă. Un fel de frică trăieşti tu privind acest interviu şi te fulgeră gândul că unii oameni sunt purtători de "genialitate", care este o stare deloc plăcută, deloc normală.

Şi gândeşti că degradarea "genialităţii" e mai cumplită şi mai greu de privit decât cea a "mediocrităţii". Totul are un preţ pe lumea asta.

Pescarii

Dem Radulescu si Stefan Mihailescu Braila

---

SUFEREA DE INSPIRAŢIE ŞI INVENTA FIGURI
"Era urât. Avea un nas enorm, a fost chel de tânăr. Avea o gură cu buze subţiri şi cea de jos era puţin mai scoasă afară … Doi ochi mici, foarte apropiaţi, negri, strălucitori. Şi nasul acela era aşa de proeminent încât făcea impresia că trage şi ochii după el. Era un bărbat de 1,62 m, maximum 1,65 m, ceea ce era foarte greu de acceptat pentru un bărbat. Lat în umeri, cu alură sportivă, foarte agil, cu gesturi spontane. Mergea cu gâtul întins, aşa ca să pară mai înalt.(...) Şi era când cu capul la dreapta, când la stânga să vadă dacă este observat, dacă îl recunoaşte cineva. Suferea de inspiraţie şi inventa figuri", spune Chira Dragomir, cumnata sa.

A MURIT TRIST, FÅRÅ MEMORIE, PÅRÅSIT
"La înmormântare doamna Dorina Lazăr m-a trimis cu o coroană de flori. Ne-am dus cu maşina teatrului la crematoriu. Ajungem acolo şi ce vedem? O mare de oameni. «Nici nu se putea altfel, doar nea Fane era actor mare.» Erau vreo 700 de oameni. (...) nu recunoşteam pe nimeni. Mă apropii de cruce, citesc. Nu era numele lui nea Fane. Am început să-l caut. În fiecare cameră era câte un mort. Treceam în fugă. L-am recunoscut după nas. Era nea Fane, foarte bine îmbrăcat şi singur. Avea o lumânare aprinsă. (...) Am pus coroana lângă nea Fane. Am mai stat vreo 30 de minute şi am plecat acasă", povesteşte regizorul Dan Benga.

LECŢIA DE TEATRU A LUI BRÅILA
"Eu militez pentru simplitate şi sinceritate în joc. Adică actorul să fie convins în tot ceea ce face în numele personajului. (...) Actorul să caute, să caute, să scormonească mereu, să-şi verifice mereu posibilităţile. Eu caut din instinct. Unde caut? Pe stradă. Ceasuri întregi. Observ. Pentru Puntila am urmărit zeci şi zeci de beţivi. Unii erau agresivi, alţii blazaţi, alţii dulci de tot. Am studiat actorii de film şi asta de când eram copil. Stăteam ore şi zile la cinematograf şi apoi jucam pe stradă, în casă, la şcoală, toate rolurile care-mi plăceau. N-am trecut prin Institut, am studiat pe cont propriu «fără frecvenţă»".


Celelalte titluri ale ediţiei de colecţie -Ştefan Mihăilescu Brăila


● La început a fost legenda...
DREPTUL DE A TE NAŞTE
"De ce nu te iubeşti?", îl întreba mereu soţia. "N-am fost învăţat", răspundea Ştefan Mihăilescu-Brăila.


● Căldura de acasă
RESPECT PENTRU FAMILIE
În spatele fiecărui bărbat puternic se ascunde o femeie puternică.


● Asul comediei
BUCURIA JOCULUI
Era inepuizabil în comedie. Orice actor care trăia alături de el se bucura de "creaţie", spune Dorina Lazăr.


● "Regele moare"
METAFORÅ
Béranger şi Arturo Ui rămân marea întâlnire cu Teatrul a actorului Ştefan Mihăilescu-Brăila.


● Roluri speciale
EMOŢII ŞI CREAŢII
Nimeni nu l-a numit "Inegalabilul", "Marele actor", "Cel unic", dar toată lumea i-a recunoscut genialitatea.


● Şcoală de viaţă
NEA FÅNICÅ
Omul şi artistul Ştefan Mihăilescu-Brăila. Un geniu actoricesc cu un destin foarte special, cu o carieră aparte.


● Talent
CULTUL ARTISTULUI
Ştefan Mihăilescu-Brăila arăta poate ca un oarecine, dar forţa harului său îl făcea să fie ca nimeni altul.


● Irepetabil
UN PARTENER
"O să-ţi spun o poveste grozavă", mi-a spus Florin Piersic. Fiind un om şi un actor extrem de generos, povestirea lui e foarte vie şi iubitoare.


● Idoli copţi din nimica toată
MAGIE
Surprinzător, unic şi inegalabil, spune Eusebiu Ştefănescu.


● Carneţelele
REUŞITA MATERIALÅ
Într-adevăr, îi plăceau banii! Cui nu-i plac? Cine nu vrea să primească dovada palpabilă a valorii lui?


● Intuiţie
SINGULARITATE
Orice geniu îşi cunoaşte propria valoare. Astfel, actorul devine puţin "altfel".


● La moartea lui Brăila
SFÅRŞITUL
A murit la 19 septembrie 1996. Singur. Părăsit. Uitat.