Suntem "vieţaşi ai destinului nostru"

3 aprilie 1987
Realitatea confirma imediat ca asa este. A.P. intrerupe dictarea dupa ce ajungem la Craiova, pentru ca il enerveaza labirintul de pana la service. Desi a garantat la Bucuresti ca stie drumul, bunicul meu nu poate spune decat ca service-ul este undeva pe stanga, de la intrarea in Craiova. Ajunsi la destinatie, A.P. ramane cu Petre Deselnicu si cu Valeriu Popa, urmand ca eu si tataie sa asteptam la familia colonelului pensionar, Stefan Pana. Seara, la masa, discutam despre stirea senzationala cum ca in RDG s-ar fi descoperit leacul pentru SIDA. Valeriu Popa se indoieste.

Nu asta il deranjeaza pe A.P., ci motivatia ca in Est e imposibil sa se fi ajuns la o asemenea performanta, cand Occidentul a investit atat de mult pentru cercetare si n-a rezolvat nimic. Ca un avocat al intregului lagar, aflat sub opresiune ruseasca, A.P. afirma vehement: "Orice-ar fi, eu ma simt mai apropiat de nenorocitii astia din Estul Europei, calcati de cizma sovietica, decat de judecatorii nostri occidentali. Ascultati premonitia mea, Vestul n-o sa recunoasca si n-o sa sutina niciodata ce se inventeaza, ce se descopera, in genere, ce e bun in Est, la noi, la polonezi, la bulgari sau la nemtii din RDG. Pentru ca, indiferent de decalaj, Occidentul se teme de Rasarit. Si daca sustine ceva, o face nu pentru ca ne doreste binele, ci doar pentru ca sa se foloseasca de valorile noastre. Parerea mea este ca Occidentul a devenit puternic si cu ajutorul americanilor, dar si cu ajutorul nostru, care le-am oferit valori, pe care nu ni le-am pastrat acasa. Noi suntem asemeni copiilor care nu au jucarii si trebuie sa si le faca singuri. Ei (occidentalii) pot cumpara totul. Noi luam mereu din natura si construim stiinta bruta, pe care ei o cumpara la pret redus si o prelucreaza pentru performanta".

Inapoi, la izvoare
La Barca, odata cu apusul Soarelui, apune si curentul electric. Bunicul meu nu mai credea, acum doua luni si jumatate, ca va intra viu in casa parinteasca. Si-a luat la revedere de la fiecare camera, de la poze si lucruri, atunci cand a venit bolnav, spre Bucuresti. A trecut si pe la fantana, si-a luat la revedere si de la gard, pentru ca pleca spre moarte. L-a salvat faptul ca A.P. i-a oferit posibilitatea de a urma tratamentul lui Valeriu Popa. Firul subtire de care se mai tinea viata lui Constantin Paunescu nu s-a rupt. A avut zile si, nu in ultimul rand, taria sa respecte regimul dur.
Vecinul Costica Maca vine, spre seara, la A.P. si ii spune: "Murira, domnule, atatia tineri, ca nu mai e satul sat, ba pi colea unul tanar de 58 de ani, ba pa dincolo altul de 60, numai de-astia. Mor tinerii mai mult ca batranii".

De fapt, vecinul nostru, cand spune ca oamenii sunt tineri, nu se refera la varsta, ci la faptul ca sunt in putere. In tara, mor pe capete oamenii, de suparare, de lipsuri si prea putini au curajul sa spuna adevarul. A.P. crede ca suntem "vietasi ai destinului nostru".

Cand sa traim, daca nu acum?
Acum vreo 10 ani, A.P. a luat o hotarare extrema. Dupa numeroase ultimatumuri date bunicului meu, prin care il soma sa nu mai tina hainele bune la pastrare si sa umble mereu cu vechituri, vazand ca vorbeste degeaba, a strans toate boarfele din casa si le-a dat foc. Situatia se pare ca se va repeta si acum, pentru ca, spune A.P., nu se poate sa ai 71 de ani, sa fii trecut prin moarte, sa mai ai, totusi, destul de putini ani de viata si sa pastrezi, pentru un viitor care nu mai vine, lucruri ce trebuie folosite. Cand sa te bucuri de obiecte, daca nu in timpul vietii? Mod de viata pe care trebuie sa il invatam.

Din bagaje lipsesc obiecte esentiale, uitate la Bucuresti. A.P. nu se multumeste cu scuzele primite la telefon de la Bucuresti. V. se urca in tren si aduce in gara Craiova ce e de adus. Razbunat, A.P. se poate culca, nu inainte de a citi din cateva colectii de ziare prafuite, "Flacara" din 1979, "Viata Romaneasca" de prin 1957-1960, unde publicau Vianu, Calinescu, Nisipeanu si cel pe care pamfletarul de serviciu l-a numit "Closetene Obez".