Suplicii în beciurile Inchiziţiei

În Evul Mediu, Inchiziţia a introdus în justiţie practici violente de “smulgere” a adevărului de la acuzaţii de erezie şi vrăjitorie. Totul se petrecea în “Sala torturii”, la adăpost de privirile curioşilor.

Inchiziţia a devenit în timp o “marcă” pentru fanatismul religios, tenebrele Evului Mediu şi rafinamentul torturii.

TRIBUNALUL BISERICII. În 1231 Papa Grigore al IX-lea a înfiinţat un tribunal care urma să descopere şi să pedepsească ereticii îndepărtaţi de la “linia oficială” a Bisericii Catolice. Nou-înfiinţata instanţă judecătorească a fost botezată Inchiziţie, de la “inquirere”, termen de provenienţă latină, însemnând “cer­cetare” sau “anchetă”. “Funcţionarii” Inchiziţiei urmau să fie călugării dominicani şi franciscani, care “investigau” “crimele” religioase şi torturau vinovaţii. Deşi mulţi asociază Inchiziţia numai cu istoria medievală a Spaniei, instituţia a existat şi în alte ţări (Italia, Franţa, Portugalia). În fruntea “Sfântului Oficiu” se afla un Mare Inchizitor, numit de rege şi confirmat de Papă. Unii dintre ei au cunoscut, prin fanatism şi cruzime, celebritatea – Tomas de Torquemada, Robert cel Mic, Conrad de Marburg. Un altul, Bernard Gui, din Toulouse, s-a preocupat de aspectele teoretice, redactând “manualul inchi­zitorului”. Din paginile volumului, orice inchi­zitor la început de “carieră” putea “desluşi” istoria ereziilor, stratagemele interogatoriului şi efectele torturii.

CONTRA ERETICILOR. Primele victime ale Inchiziţiei au fost “ereticii”. Contra lor se făceau reclamaţii la oficiul Inchiziţiei, care tri­mitea imediat o “echipă” la faţa locului. Urma ancheta care consta în principal din obţinerea de informaţii de la acuzat, cel mai adesea prin tortură, şi de la denunţătorii săi. Cea mai uşoară pedeapsă pe care o putea primi acuzatul era excomunicarea din sânul Bisericii. Sentinţa era destinată celor care-şi mărturiseau păcatele şi se lepădau de “erezie”. Pedepse uşoare erau socotite şi posturile îndelungate, pelerinajele la locurile sfinte, penitenţa publică, purtarea unui veşmânt sau a unui însemn infamant, amenzile şi detenţia.

CAMERA TORTURII. Pentru cei “necooperanţi” se aplicau constrângeri în “Sala Torturii”, aflată în beciurile tribunalului. Fantezia torţionarilor nu cunoştea limite. În camera “groazei” se aflau instrumente pentru smulgerea unghiilor, a limbii, pentru scoaterea ochilor şi tăierea urechilor, lanţuri şi greutăţi pentru imobilizarea membrelor, frânghii groase, “leagăne” cu ţepuşe. Mai întâi, torţionarii băgau spaima în “eretic”, descriindu-i de-a fir a păr supliciile la care erau supuşi cei de-o credinţă cu el. După care se “trecea” la practică.

Cea mai folosită metodă de tortură era dislocarea membrelor cu ajutorul unui mecanism alcătuit din frânghii, scripeţi şi greutăţi (“garrucha”, la spanioli). De tavanul sălii se agăţa un scripete, peste care era trecută o frânghie rezistentă. După ce era dezbrăcat, vinovatul era legat cu mâinile la spate, i se puneau cătuşe la picioare şi greutăţi la glezne, şi era ridicat. În funcţie de răspunsurile oferite, când şi când victimei i se dădea brusc drumul de sus, ceea ce provoca adesea dislocarea umărului sau braţelor. Pentru a spori chinul, inchizitorii făceau pauze, în care medicii vindecau rănile muribundului, fixându-i la loc oasele proaspăt dislocate. După care “tratamentul” era reluat.

Din arsenalul Inchiziţiei făcea parte şi “prăjirea” tălpilor. Pentru început, torţionarii ungeau cu ulei tălpile picioarelor. Se aduceau apoi, pe o tăblie plată, tăciuni încinşi aproape de picioare, provocând astfel arsuri cumplite victimei. Din timp în timp, pentru a obţine “mărtu­risirea păcatelor”, inchizitorii întrerupeau suferinţa, plasând o scândură între picioare şi foc. Dislocarea membrelor şi “prăjirea tălpilor” se aplicau în egală măsură ambelor sexe. În schimb, sufocarea prin înecare era un supliciu re­zervat cu prisosinţă femeilor. Victima era aşezată la orizontal, pe o bancă, legată cu sfori şi forţată să bea apă. Senzaţia de înec era acutizată prin folosirea unei pânze de in sau mătase, introdusă în gura victimei. Existau şi metode mai “uşoare” de tortură, aplicate în cazurile în care Inchiziţia nu voia să rişte uciderea acuzatului. Una dintre acestea erau tijele metalice introduse între degete şi strânse puternic cu ajutorul şuruburilor.

ARDEREA PE RUG. Odată scăpat din camera torturii, acuzatul afla sentinţa printr-o şedinţă publică a tribunalului. Condamnaţii la moarte erau executaţi cu fast, potrivit unui ritual respectat cu stricteţe de către inchizitori. În piaţa centrală sau în biserica principală a oraşului se organiza o ceremonie denumită “actul de credinţă” (“auto-da-fé” la spanioli sau sermo ge­neralis). La “spectacol” asistau autorităţile ecleziastice şi civile, precum şi numeroşi gură-cască. În cazul proceselor cu mulţi acuzaţi, pronunţarea şi aplicarea pedepselor durau mai multe zile. La sfârşit, “vinovaţii” erau arşi pe rug. “Pocăiţii” primeau favorul de a fi ucişi înaintea arderii. Au existat şi cazuri în care acuzaţii decedaţi în timpul “anchetei” au fost arşi simbolic pe rug.

“Vânătoarea” vrăjitoarelor

Începând din secolul al XV-lea, Inchiziţia a com­bătut practicile oculte şi păgâne, sub acuzaţia de vrăjitorie şi legături cu Diavolul. În 1487, Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer, inchizitori germani, “vânători” de vrăjitoare, au publicat în limba latină tratatul “Malleus Maleficarum” (“Ciocanul vrăjitoarelor”), folosit ulterior ca ma­nual despre cum se identifica, interoga şi condamna o vrăjitoare. Printre întrebările obli­gatorii pe care inchizitorul trebuia să le adreseze vrăjitoarelor figurau când şi unde au avut relaţii trupeşti cu... Sata­na, dacă pot stârni furtuni şi provoca fulgere. Obsesia vrăjitoriei a cuprins minţile oamenilor Bisericii. Procesele împotriva vrăjitoarelor au împânzit Europa. În Spania, cel mai mare proces al vrăjitoarelor a avut loc la începutul secolului XVII, în Ţara Bascilor. Cu scopul de a stârpi vrăjitoria, inchizitorii au judecat peste 7.000 de cazuri. De teama Inchiziţiei, oamenii re­nun­ţa­seră la pisici, considerate intermediarii Diavolului, la ghicirea viitorului, la vindecarea prin metode naturiste.