Tania Filip: "Se părea că Mihaela n-o să moară niciodată"

Dragostea se naşte cu un surâs, creşte cu un sărut, şi se termină cu o lacrimă. Dacă ar fi să romanţăm puţin, chiar aşa e dragostea. Dar aşa e şi viaţa. Un surâs care aduce speranţă, un sărut care ne face să trăim cu pasiune şi o lacrimă care apare în finalul existenţei noastre şi care îneacă în ea toată amărăciunea de a lăsa în urmă un destin, cu bune şi rele, un destin atât de efemer, dar care a înseamnat amprenta noastră.

A murit un om. Un om care a iubit enorm şi care la căpătâiul celui căruia i-a fost alături aproape 40 de ani suspina... "Aşteaptă-mă". S-a mai stins un destin, se mai scrie în cartea vieţii o poveste de dragoste. Mihaela Tonitza Iordache a încetat din viaţă în această dimineaţă. De-acum, povestea ei de dragoste alături de cel care a fost Ştefan Iordache, continuă, întru nemurire, departe de lumea mireană.
Ca de fiecare dată când mai dispare un suflet dintre noi, apropiaţii sunt gâtuiţi de durere, de regrete, iar unii dintre ei parcă nici măcar nu-şi mai doresc să deschidă cutia cu amintiri. Este de înţeles. Amintirile sunt, în astfel de situaţii, foarte dureroase, dar sunt singurele care rămân...

Actriţa Tania Filip a fost o bună prietenă a familiei Iordache. I-a legat o prietenie de mai bine de 15 ani, iar azi, acum, vorbeşte la trecut despre Mihaela...

"Am avut privilegiul, aşa cum am avut şi în relaţia cu Ştefan Iordache, să fim prieteni, vecini, la casa de la Gruiu, şi toate momentele astea... de cafea dimineaţa, în livadă, sau un grătar cu un pahar de vin, seara, la apusul soarelui, la ei în curte, la noi în curte... sunt nişte lucruri care nu se uită. De fapt, asta rămâne în urma lor. Rămân aceste amintri minunate.

Au fost casă deschisă. Tot timpul, Mihaela a fost cea care a animat atmosfera, era de o generozitate extraordinară, chema lume, toţi prietenii erau acolo, ştiu că foarte mulţi vor păstra şi venera aceste clipe pe care le-am petrecut împreună. E foarte greu...

Se părea că Mihaela n-o să moară niciodată. Dar, sigur, era un om şi... s-a întâmplat şi asta. De fapt, după ce a murit Ştefan, ne aşteptam - noi, cei din jurul ei - la asta. Tot timpul spunea că nu mai vrea să mai trăiască, şi ăsta era un paradox extraordinar, pentru că Mihaela a fost o fiinţă atât de puternică. Toată viaţa ei. Şi-a construit propriul destin şi, de asemenea, a contribuit foarte mult la destinul lui Ştefan, pe care l-a venerat. Întreaga ei viaţă i-a dedicat-o lui Ştefan, iar în ultima parte a existenţei lui a fost numai şi numai pentru el, neglijându-se pe ea.

Spuneam că este un paradox între femeia puternică care era şi femeia care devenise, fără nici un sens de viaţă, după disparţia lui Ştefan. Este o poveste de dragoste, de viaţă, un cuplu, aşa cum citeşti în romane. Dincolo de relaţia care a existat între noi, trebuie spus faptul că Mihaela a fost un om erudit, a fost un intelectual de mare clasă. A lăsat multe scrieri pentru teatrul românesc şi chiar a fost un teatrolog în adevăratul sens al cuvântului, un pedagog extraordinar, dovadă sunt toate generaţiile de pedagogi pe care le-a lăsat. Peste toate astea, a fost şi un manager de teatru foarte important".

Un om cald, dar foarte direct. Aşa a mai descris-o Tania Filip pe Mihaela Tonitza Iordache. "Cred că asta era calitatea ei extraordinară. Era foarte directă. Îţi spunea în faţă ce voia să-ţi spună, chiar dacă uneori te crispa puţin adevărul pe care ţi-l spunea. Nu umbla cu menajamente. Nu era diplomată. De multe ori şi ei şi-a făcut rău prin faptul că nu era diplomată. Totuşi, am privit asta ca pe o calitate...".

"A trăit o poveste de dragoste frumoasă alături de Ştefan. Relaţia lor a fost specială, a fost foarte solidă. Erau de mult timp împreună şi dragostea dintre ei depăşea sensul ăsta formal al cuvântului. Ştefan, când a simţit că moare, cu lumânarea la cap, a spus «aveţi grijă de Mihaela»". Din păcate, Mihaela n-a mai vrut ca apropiaţii să aibă grijă de ea. "Cred că s-a lăsat dusă ca pe un tobogan, a vrut să fie cât mai repede aproape de Ştefan. De altfel, şi pe coroana pe care a depus-o la catafalcul lui Ştefan, a scris doar atât: «Aşteaptă-mă. Mihaela».

Nădăjduiesc că se vor găsi acolo, într-un alt spaţiu. Este foarte greu acum să vorbesc... E un moment foarte special, pentru că este un sfârşit special. Şi relaţia dintre ei a fost specială şi cred că şi noi suntem datori să nu romanţăm nimic, să nu amplificăm nimic, să nu minimalizăm nimic, ci să-i privim exact aşa cum şi-ar fi dorit ei să fie. Cu foarte multă dragoste şi cu foarte multă decenţă. O relaţie care nu a lăsat loc presupunerilor, interpretărilor. Lucrurile erau atât de clare, de frumoase şi de solide... Erau adevărate".