Timisoara 1989 - "Tata, noi suntem copii, ce sa ne faca noua?"

A fost un fel de Forrest Gump al revolutiei de la Timisoara. A cunoscut doctrina comunista la patru ani, cand CAP-istii i-au evacuat familia, pentru ca tatal sau nu a vrut sa se supuna colectivizarii. A participat la toate tentativele de revolutie inainte de ’89, organizate in Timisoara. In decembrie ’89 a iesit in strada, pentru ca nu mai putea trai cu mentalitatea aceea de sobolan.

Ioan Savu e un banatean tipic. A trait intr-o familie de gospodari lasati in talpile goale de comunisti. S-a casatorit cu femeia care l-a determinat sa acumuleze intelepciunea de a intelege viata fara patima. A facut trei copii pe care i-a invatat sa traiasca vertical, indiferent de greutati. Pentru ei a iesit in strada in decembrie ’89 si s-a nimerit liderul revolutionarilor. Trebuia sa faca ceva, trebuia sa explice copiilor mai tarziu ce s-a intamplat cu-adevarat "la revolutie". A fost unul dintre aceia care a crezut sincer ca oamenii mor pentru o viata mai buna. Acum, dupa 15 ani de analiza a revolutiei personale, nu pune la indoiala aportul serviciilor secrete la evenimentele de-atunci, dar crede cu toata puterea unui banatean ca, daca nu ar fi existat sangele oamenilor simpli, pecetea schimbarii ar fi fost falsa.

SEMNALUL. "In decembrie ’87, dupa evenimentele din Brasov, daca te plimbai prin Timisoara, treceau diversi indivizi pe langa tine, asa, pe strada, si-ti spuneau aproape soptit: "Daca esti roman, vino pe 1 ianuarie in Piata Libertatii"", povesteste Ioan Savu. Spune ca revolutia din ’89 a fost pregatita cu doi ani inainte, cel putin. Manifestatiile din Timisoara, afisele anticomuniste de la vremea respectiva nu erau degeaba. Ele transmiteau semnificatia pregatirii unei schimbari pe care nici unul dintre oamenii de bun-simt nu o putea ignora. "M-am consultat cu sotia daca sa ma duc sau nu la aceasta manifestatie anuntata in ’87. I-am spus ca eu nu mai pot trai cu mentalitatea asta de sobolan. Cred ca nu poate sa fie ceva mai cumplit decat sa-ti fie rusine de copiii tai. Eu nu puteam sta asa deoparte cand in Timisoara se intamplau lucrurile astea, la care la vremea aceea nu aveam o explicatie concreta. Dar simteam ca se intampla ceva", explica Ioan Savu. In Banat si nu numai, pe scara de valori a unui copil, pozitia tatalui este foarte bine definita. "Cand tata spune ceva, intreaga lume il poate contrazice, acela este adevarul! Eu n-aveam ce sa le spun copiilor mei, in cazul in care m-ar fi intrebat mai tarziu si sigur m-ar fi intrebat ce am facut la revolutie. Nu puteam sa le spun ca am stat in casa si m-am uitat la televizor. Ce le spune tata aia e beton. Daca reusesti prin lasitate sau prin adevaruri strambe sa darami increderea copilului atunci i-ai distrus personalitatea. Asta este ceea ce m-a determinat pe mine sa merg in revolutie", argumenteaza Ioan Savu.

DAMIGEANA. "In ’88 am fost in Piata Unirii. Era o atmosfera bacoviana, apasatoare. Nu era nimeni acolo. Oamenii luau apa de la izvor. Si nevasta-mea mi-a dat o damigeana, cand am plecat, ca momeala. Daca ma prind securistii sa spun ca merg dupa apa, nu la manifestatie. Oamenii s-au strans in piata si se uitau pe cladiri sa vada daca nu sunt unii care ne urmaresc. Erau in cateva locuri masini ale Militiei si oameni care veneau si plecau, nu statea nimeni", povesteste Ioan Savu. In tinerete a facut foarte multe fotografii. Invatase din asta sa cunoasca figurile umane. "Asta m-a ajutat in piata sa recunosc pe unul sau pe altul, daca e preotul sau militianul. Ii stiam pe aia imbracati in haine de piele care de pe unde sunt. Nu stiam daca manifestatia e in Piata Revolutiei sau in Piata Operei. Trecatorii aceia de care va povesteam spuneau aceste doua locatii. Am mers si in cealalta piata si nici acolo nu am vazut pe nimeni sa stationeze. Erau grupuri de oameni care circulau, nimeni nu statea locului. Acolo, insa, am intalnit un tanar ofiter de Securitate caruia ii facusem fotografii la nunta si cu care am crezut ca sunt prieten. M-a intrebat ce fac si cand i-am spus ca am fost in Piata Unirii parca l-am electrocutat. In clipa aceea m-am speriat si am dus asa damigeana din spate, unde o ascunsesem, si i-am spus ca am fost dupa apa. Manifestatia din 1988 asa s-a terminat, iar eu eram nemultumit, pentru ca nu se intamplase nimic".

PRIMA ZI DE REVOLUTIE. Inainte de ’89, timisorenii erau favorizati din punct de vedere mediatic. Spre deosebire de celelalte zone ale tarii, Timisoara era orasul cu cele mai multe posturi tv pe ecranul televizorului si implicit cel mai informat. "Prindeam patru posturi tv si eram la curent cu ce se intampla dincolo. Am vazut "in direct" grevele lui Walesa, caderea zidului Berlinului, premiile Academiei Europene de Film si altele. Erau niste lucruri cu care eram familiarizati. Asteptarea schimbarii, chiar daca nu era constienta, oricum era pregatita", povesteste Ioan Savu. "Asa ca, in 16 decembrie 1989, cand m-a sunat un prieten si mi-a spus: "Haideti, mai, ca sunt zeci, sunt mii in Piata Operei, gata, a inceput!", nu va inchipuiti ce am simtit. Mi-am luat cel mai bun prieten, ne-am urcat in masina si am incercat pe diverse trasee sa patrundem in Piata Operei, dar nu a fost posibil. Pe la toate intrarile unde incercam erau masini cu soldati care debarcau in fuga". De data asta, modalitatea de manifestare era ceva mai evidenta, spre deosebire de anul ’88? "Grupurile de manifestanti nu erau compacte si, mai ales, nu stateau locului, ci traversau centrul dintr-o parte in cealalta", explica Ioan Savu. "Incercam sa ne alipim acestor grupuri si nici nu era greu sa facem asta, pentru ca oamenii te saltau de pe trotuar. Pentru ca ne era foarte frica am hotarat cu prietenul meu ca, daca ne prind securistii, le spunem ca am fost la taierea porcului. Asta se intampla pe 16 decembrie seara, atunci cand l-au saltat pe Tökes. Povestea e ca ei incepusera sa traga si ne era totusi frica…"

SPARGATORII. "In 17 decembrie am ajuns iar in Piata Maria si am vazut cum stateau viclenii (n.r. - securistii) din capat in capat", spune Ioan Savu. Dimineata, geamgiii reparau vitrinele sparte, dar nu puteau sa faca asta peste tot si intr-un timp foarte scurt, asa cum si-ar fi dorit. Si oamenii erau adunati cu miile. "Era foarte important ca erau multi. Daca pana in ’89 fusesera puse doar cateva afise indraznete cu "Jos Ceausescu!", pe care oamenii le vedeau sau nu, de data asta vitrinele sparte erau vazute de cateva mii de oameni, ceea ce era un semn ca acum se putea schimba totul. Cei de la Armata au facut o mare greseala atunci cand au venit cu fanfara, pentru ca au iritat oamenii". Dupa ei, au trecut si cele doua elicoptere, care au avut acelasi efect. "Zgomotul acela de elicopter parca facea sa-ti vibreze diafragma, si asta mai tare te indarjea. Sa stiti ca nu oamenii simpli au fost cei care au spart geamurile. Au gasit niste specialisti sa faca treaba asta. Aveau asa niste bete in maini cu niste sarme cu piulite si loveau in vitrina exact acolo unde rezultanta fortelor dadea efectul cel mai bun. Iar oamenii acestia erau imbracati in combinezoane negre. Lucrurile astea le-am vazut atunci, dar nu le-am dat un inteles, pentru ca nici nu contau pentru mine. Abia acum imi dau seama ca totul a fost jucat. Acum e foarte usor sa strigi "Jos Iliescu!", dar pe vremea aceea ti-era frica sa si gandesti lucrul acesta".

"SE TRAGE CA LA BEIRUT". In 17 decembrie, cand venisera TAB-urile in piata, erau oameni care loveau masinariile cu lazi goale de portocale… Erau atat de indarjiti incat ar fi putut sa moara, dar nu puteau fi infranti. "Ardea Consiliul Judetean, multimea era furioasa, se tragea… La un moment dat, cand ma apropiam de aceasta cladire o vad pe fiica mea cu un baiat. In momentul acela am inlemnit. Era in clasa a IX-a si nu stiam ca avea un prieten. Mi-a pierit tot elanul de revolutie. I-am intrebat ce cauta acolo si ea mi-a raspuns ca mergeau la film. Am vrut sa-i scot de acolo si fiica-mea mi-a zis: "Tata, noi suntem copii, ce sa ne faca noua?". I-am scos cu bine din zona". Intre timp, militarii formasera centuri. Nu trageau in toata lumea. Se tragea "in functie de oameni si de comandant". "Nu puteai sa iesi de acolo decat daca paraseai centrul. Se tragea ca la Beirut. Se tragea dinspre complexul studentesc, dinspre centru, dinspre Calea Girocului. Practic, gloantele zburau peste cartier. In centru, erau tineri care inaintau catre Opera si i-am oprit si le-am spus ca se trage acolo si ca au murit oameni. Au spus ca nu le pasa de asta. La un moment dat am vazut un ranit si am chemat ambulanta. Cand a venit, soferul salvarii m-a intrebat daca e militar sau securist si eu i-am spus ca e un om obisnuit. Atunci, soferul a vrut sa plece si oamenii s-au napustit asupra lui sa-l bata pentru ca nu voia sa ia ranitul. Atunci le-am mai spus tinerilor acelora o chestiune care pare acum desueta. Anume ca libertatea nu le-o agata nimeni ca pe o insigna in piept si ca zona in care vor ei sa mearga este foarte periculoasa. Le-am spus ca trebuie sa se bata pentru libertate, dar ca trebuie sa fie intelepti si sa nu moara fara nici un rost. Toata noaptea aia s-a tras naucitor. Unii spun ca s-a tras cu gloante oarbe , dar oamenii nu mor din asta", isi aminteste Ioan Savu. In noaptea aceea a dat o ploaie varatica cu tunete si fulgere, ca o izbavire. Pe Calea Girocului si pe alte strazi, unde se trasese, era plin de sange… "Am dat telefon unor prieteni din Cluj si Bucuresti si le-am spus ca in Timisoara se trage ca la Beirut. Ei, care habar nu aveau ce se intampla cu noi, mi-au raspuns: "Dar ce ai patit, ai baut?"". Pur si simplu ei nu puteau sa inteleaga. Credeau ca e ceva in neregula cu mine".

"ERA SA FIU IMPUSCAT". In dimineata de 18 decembrie, Savu a aflat de la responsabilii de partid ca s-a declarat stare de necesitate. "Am plecat acasa cu tramvaiul si am vazut cordoane de militari care stateau cu arma la piept si ranjeau la noi. Inainte de a ma duce la serviciu, am fost la piata cu sotia mea si acolo erau niste militari, care nu dadeau voie unui individ sa treaca printre tarabe", rememoreaza Ioan Savu. "Pentru ca el s-a incapatanat sa treaca pe-acolo, au tras efectiv dupa el si era cat p-aci sa ne nimereasca si pe noi". Tot orasul era plin de garzi patriotice. Oamenii aceia aveau arme in maini. "Mi-am dat seama ca nu erau muncitorii din fabrici, erau militieni sau securisti", precizeaza Savu. "In zilele acelea s-a tras nebuneste, dar eu n-am facut nimic spectaculos, desi simteam nevoia. In 19 decembrie dimineata am fost la serviciu si le-am spus prietenilor mei de acolo ca, daca mi se intampla ceva, sa aiba grija de nevasta si copii. Desi nu facusem nimic, am simtit nevoia sa le spun asta. In 19 s-au starnit si muncitorii de la Elba. Din cate am inteles, au omorat o femeie acolo si de aici s-au invrajbit, dar nu am vazut asta".

BATAIE LA CONSULAT. "In 20 decembrie dimineata m-am dus la serviciu si nu aveam stare, asa ca mi-am luat agenda sub brat. M-am invoit pentru a merge la Centrul de Calcul. In timp ce ma indreptam spre centru, am vazut coloane de muncitori care urmau acelasi drum, dar nu erau deloc organizati". Unii strigau aici ceva, altii altceva dincolo. Nu aveau deloc constiinta fortei lor. "Ajungand in fata unei coloane, am observat ca incepusera sa cante "Desteapta-te romane!", dar nici macar de asta nu erau in stare, pentru ca pornisera tonul gresit si nu stiau versurile. Si atunci m-am gandit sa inventez eu o lozinca si sa fug de-a lungul coloanei strigand aceasta lozinca, asa incat lumea sa strige macar ceva coerent".

A mers si in Piata Operei. Acolo ii chema Ceausescu pe oameni cand tinea vreo cuvantare in Timisoara si manifestantii acolo s-au strans ca sa protesteze in ’89. "Eu ma gandeam ca aceste coloane de manifestanti ar trebui sa treaca prin tot orasul si nu sa se indrepte direct catre Piata Operei. Ca sa-i vada toata lumea ca s-au rasculat. Nu m-am gandit atunci la simbolul acesta al pietei. Nici macar nu mi-a trecut prin cap ca ar exista cineva care-i conduce pe manifestanti. Eu doar fugeam in lungul coloanei si le spuneam incotro sa mearga. La un moment dat, spre Piata Operei, am cerut manifestantilor sa trecem pe langa Consulatul sarbesc, pentru ca aceasta institutie era singura noastra legatura cu lumea "libera". Voiam sa stie consulul ca in strada nu au iesit huliganii, ci Timisoara, care nu mai voia comunism". A incasat si o bataie acolo, pentru ca cei care stateau pe margine au crezut ca Savu e securist. Si-a dat seama ulterior ca si sarbii erau comunisti si chiar daca a incercat sa o dreaga cumva, deja nu mai conta. "Am pornit iar spre Opera si, la un moment dat, mi-am dat seama ca mi-era foarte sete. M-am oprit intr-un Aprozar sa-mi cumpar un suc si am realizat ca nu am bani marunti la mine si vanzatoarea mi-a zis : "Luati sucul acela fara sa platiti, numai sa faceti bine ceea ce faceti!". Va povestesc asta ca sa intelegeti ca existau oameni care gandeau normal la vremea respectiva". In drum spre Opera s-a lipit coloanei de manifestanti un anume Marcu. Acesta era un revolutionar care se imbracase intr-un cearsaf gaurit la cap ca sa atraga atentia.

BOXELE. Pe undeva pe langa Primarie, multimea de muncitori a fost intampinata de o coloana de militari si a fost amenintata ca, daca inainteaza, o sa fie impuscata. "Noi am inaintat, gandindu-ne ca nu ne pot omori pe toti. Si militarii au luat-o la fuga. Unul dintre manifestanti a recunoscut un militar, zicea ca e un vecin de-al lui. A vrut sa-l imbratiseze. Dar ala fugise deja. Cand am ajuns la Opera, am observat ca in balcon erau montate niste boxe. In fata Operei era un cordon de securisti, care oprea multimea sa intre in cladire", spune Savu. Si-a dat seama ca multimea era asteptata acolo. Savu n-a vrut sa se opreasca acolo "pentru ca nu poti sa duci o batalie pe terenul dusmanului". "Ma gandeam ca aia ne asculta si gandurile. Auzisem ca cei de la Bucuresti, oficialitatile, venisera la Consiliul Judetean, asa ca m-am indreptat intr-acolo. Pe drumul spre Consiliul Judetean, am trecut impreuna cu multimea pe la Posta, pe la Centrul de Calcul si pe unde mai aveam eu prieteni, ca sa-i strang si pe ei ca sa fim mai multi". In fata Consiliului asteptau TAB-urile dispuse pe linia de tramvai si erau deja oameni stransi acolo. Savu s-a gandit ca nu mai era necesara prezenta lui. "Oricum eram foarte obosit, asa ca am traversat multimea si m-am dus in fata Consiliului. Mi-am asezat agenda pe caldaram si stateam si ma uitam la ce se intampla. La un moment dat a iesit un individ si a strigat in multime sa vina doi-trei tovarasi ca sa vorbeasca cu tovarasul prim-ministru. M-am gandit atunci ca unul sau doi oameni nu pot sintetiza nemultumirile multimii si nici macar nu o pot reprezenta. Si apoi, fiind doar doi, dadeau de banuit ca vor fi cumparati. M-am urcat pe o jardiniera si am strigat sa se duca vreo 10-15 insi". In secunda doi a fost amenintat de un ofiter de Securitate ca va fi impuscat. "Si am cazut de pe jardiniera. Atunci m-am gandit ca sunt si eu condamnat sa intru printre cei 15. Ma gandeam ca nu-i moral sa spui altora: "Mergeti voi acolo unde-i greu". Am intrat printre primii cinci in Consiliu si am luat cu mine pe unul care zicea ca e avocat, pentru ca ma gandeam ca, chiar daca legea e stramba, o societate civila are nevoie de avocat. La intrare ne-au intampinat niste soldati inarmati, care se imbranceau in usa ca sa nu patrunda multimea in cladire".

FOTO

INCEPUTUL. Iesirea in strada a muncitorilor din majoritatea fabricilor din Timisoara a dus la caderea regimului comunist

BALCONUL. In acest loc, Ceausescu vorbea timisorenilor in calitate de presedinte al tarii. In ’89 a fost ocupat de revolutionari

INDARJIRE. Ioan Savu nu mai crede astazi in spontaneitatea revolutiei care, in decembrie ’89, l-a scos in strada

NU RATATI!

In numarul de maine puteti citi amanunte legate de negocierea revolutiei din Tmisoara cu prim-ministrul de la vremea respectiva.