Ţipova. O biserică. O mie de taine

Ţinutul Moldovei, lângă apa Nistrului, musteşte de întâmplări cu Ştefan Vodă. Pare că, pentru a nu fi târâţi de vântoasele stepei spre întinsul rusesc, moldovenii s-au legat strâns de pământul lor cu firul lucitor al legendei. Ştefan Vodă e cheia de boltă a rezistenţei prin românism.
Natalia Decuș este ghidul neobosit al Ţipovei. “Ştiţi de câte ori în zi urc şi cobor eu cărăruşile aiste de piatră? Dar, nu ştiu cum, parcă nu simt oboseala. Şi mi-e mai bine aici, jos, decât acasă, în sat. Parc-aş rămâne aici, pe piatră, să nu mai ştiu de zavera lumii.”
Cu gesturi largi, Natalia Decuş urmează incantatoriu: “Unde s-a aflat Ştefan după asasinarea tatălui său? Ştim că în Transilvania, la Iancu de Hunedoara. Ştim că la Bucureşti, la Vlad Ţepeş. Dar înainte de a se ridica pe scaunul domniei, unde s-a aflat el? Nu ştie nimeni. Dar se spune că locul acesta ar putea fi Ţipova. De ce a tins el să ajungă aici? Era o bisericuţă în această stăncă, unde trăiau sihaştrii, retraşi de zgomotul lumesc. Ştefan a fost omul lui Dumnezeu şi, pentru a se prezenta înaintea Domnului, trebuia să aleagă locul cuvenit”.
Natalia Decuş evocă obiceiul lui Ştefan de a se sfătui cu sihaştrii înainte de a se porni la orice faptă. Asta trebuie să fi făcut şi înainte de a fi plecat să-şi revendice tronul. A venit la Ţipova să-şi cureţe sufletul şi să se întărească pentru o luptă dreaptă. “Şi în acest timp de iniţiere, de pregătire la Ţipova, se pare că a întâlnit-o pe Maruşca, fiica unui boier de prin părţile acestea. În pomelnicele Muşatinilor există o soţie - zisă după unii nelegitimă, o ţiitoare - pe nume Maria, căreia în popor i se spunea Maruşca. Nu era de rang domnesc, ca celelalte - Maria de Mangop, Evdokia de Kiev, Maria Voichiţa - dar Ştefan a plăcut-o şi s-a cununat cu ea aici, pentru că acest lăcaş se afla pe domeniul tatălui ei. Pe mama sa o chema Ana, iar pe tatăl ei - Chir Ştefan. S-a executat o cununie simplă, oficiată de sihaştri. Fără mult alai. O cununie tainică”.
Între timp, coborând şi urcând pe cărărui pe care Natalia Decuş le ştie cu ochii închişi, ajungem la mănăstirea veche, cea cu legenda lui Ştefan. “Pereţii din faţă s-au surpat. S-au rupt şi prispele pe care puteai trece dintr-o încăpere în alta. Numai prin bortele acelea din piatră poţi ajunge în biserica nunţii lui Ştefan cu Maruşca...” Încercăm să ajungem în naosul bisericii. Prima “intrare” e un tunel scurt şi îngust, prin care înaintezi în genunchi: o necesară penitenţă. Un arhiereu care a trecut şi el, nu demult, spre biserica lui Ştefan, afirmase că trecerea aceasta este cel mai puternic loc din tot complexul monastic. A doua intrare e mai simplă, te strecori cu uşurinţă. “Biserica” e o grotă amplă, cu icoana Maicii Domnului şi un sfeşnicar aşezate la mijlocul peretelui de stâncă. În zona altarului există ceea ce arheologii au numit “o masă tăiată în piatră”, supradimensionată. Se presupune că era “pristolul”, dar la fel de bine poate să fi fost şi altar de jertfă într-un templu dacic, pentru că toate locurile acestea sunt mai vechi decât vârsta creştinătăţii.
Pe valea Nistrului, la Ţipova, există undeva un loc numit “zona cu anomalii”. Fluxuri luminoase sau energetice, sunete, întâmplări nedesluşite. De la o vreme, unii localnici spun că Ţipova este bântuită de vedenia Maruşcăi. O femeie înaltă, îmbrăcată în rochie albă, cu o maramă albă care atinge pământul. Merge pe cărările de piatră, urcă sus pe stâncă şi priveşte apa Nistrului, îi necăjeşte pe turiştii întârziaţi. Zice-se că Maruşca, soţia dintâi a voievodului, şi-ar avea mormântul la Ţipova, undeva, şi cum nimeni nu-i mai ştie urma, nu i se mai fac cele trebuincioase la căpătâi. Călugării cred că Dumnezeu îi ispiteşte, le încearcă credinţa.
“Eu nu-s din Ţipova, dar când am venit prima dată, am ştiut că aici e locul meu. Parcă mai fusesem demult, în alte timpuri...”. Natalia Decuş se opreşte în loc, arătând spre stânca “încrustată” cu cochilii fosilizate. “Rocile astea de calcar s-au format pe fundul Mării Sarmatice. Peşterile, multe dintre ele, sunt săpate de apă. Când apa s-a retras, ele au rămas, şi omul doar le-a modelat cât a avut nevoie. Locul ăsta, cum îl vedeţi, seamănă cu un sfinx. Când cobori de pe deal, îl vezi ca pe un leu. De pe malul Nistrului, parcă-i un dragon. Alexandru Arbore, în «Cetatea Focului Sacru», spune că aici e banca unde se păstrează codul vibraţional al fiecărei fiinţe terestre. Oricum, dacii ştiau ceva despre locul ăsta. Se zice că ştiau despre el şi vechii astrologi chinezi, mahomedanii, rabinii, indienii. Ba chiar şi Dumnezeu, când a mers pe pământ, trebuie să fi trecut pe aici...”
Cea mai cunoscută dintre bisericile din stânca Ţipovei este inclusă acum într-un plan de restaurare. Ni se arată o imagine de epocă, din secolul al XIX-lea, când mănăstirea încă era în funcţiune. “Este cea mai veche imagine pe care o avem, şi de aceea încercăm să readucem biserica anume la această stare pe care o cunoaştem”. Începutul bisericii fusese datat la 1756. „Dar, când s-a început restaurarea, s-au găsit dovezi că este mult mai veche. E, totuşi, din perioada medievală tărzie. Acum se restaurează, nu se reconstruieşte” - ne atrage atenţia Natalia Decuş, când ne arătăm nedumeriţi de blocurile de “cotileţ” (material de construcţie din rocă poroasă) în care e îmbrăcat zidul exterior. Stâlpii metalici sunt meniţi să refacă structura de rezistenţă a bisericii şi să nu mai lase piatra să se fărâme. Nu departe, la un alt nivel, încă un complex de peşteri, cuprinzând şi biserica legată de legenda lui Ştefan cel Mare, a rămas nealterat.
În biserică, dar şi în pereţii stâncilor, întâlnim adăpostite în mici adâncituri bileţele de hârtie. Natalia le spune “talonaşe”. Credincioşii scriu pe ele diverse dorinţe şi sunt convinşi că vor fi citite şi împlinite. “E un fel de poştă electronică. Un e-mail pentru Dumnezeu.” Nu e greu să crezi în minuni într-un loc ca acesta. Într-o chilie veche, ghida ne arată o deschizătură în piatră, spre Răsărit. “Vedeţi, are formă de ochi. La echinocţiul de primăvară, lumina pătrunde şi se duce chiar acolo, în colţ. Se zice că pe vremuri peretele era spart în locul acela, şi lumina ajungea până în altar. Dar povestea e şi mai veche... Pe vremea dacilor exista o sărbătoare legată de cultul soarelui, iar locul acesta era important. Oricum, e unic in Europa, iar în lume nu sunt decât cinci locuri asemănătoare.”
Ceva mai incolo se află urme ale unui vechi oraş bizantin, zis şi Cetatea Ţipovei, de la care şi-au tras numele satul şi mănăstirea. S-au găsit monede bizantine, urmele unui port, chiar şi cinci icoane.
Dar cea mai neobişnuită este legenda mormântului lui Orfeu. Se spune că aici, la Nistru, şi-ar fi aruncat Orfeu lira iîn apă şi că tot aici i s-ar afla mormântul. “Mult timp am socotit că el a fost îngropat sub o lespede de piatră cu şapte găuri, în apropierea unei cascade, cea mai înaltă din zonă. Dar studiind, am inţeles că pescarul care a pescuit trupul lui Orfeu nu l-a cărat 4 km să-l ingroape acolo. Chiar aici, lângă complexul monastic, noi avem Cascada Moartă, despre care se spune că a fost secată intenţionat. Era cea mai înaltă şi avea un debit abundent. Aici a fost înhumat Orfeu. Am găsit şi o bucată dintr-o posibilă piatră tombală. Sub Casacada Moartă se afla altarul pe care magii traci, o dată pe an, jertfeau bărbaţi tineri. Dacă nu mureau repede, apele îi spălau şi îi duceau până la Nistru. Era semn rău. Dacă mureau repede, cetatea era ocrotită”. Şi... apropo de protecţie: “Aici, nu departe, erau trei cuptoare. O dată pe an se adunau toate femeile şi făceau câte o coptură. După ce scoteau coptura, fiecare o aşeza pe iarbă şi numai una dintre ele era aleasă şi mâncată de păsările cerului până la ultima firimitură. Femeia aceea era considerată binecuvântată şi numai ea avea voie să facă, timp de un an, copturile pentru diferite ceremonii”.