"Totul a fost un pariu, că ne omoară dintr-o singură rafală"

Duminica, 17 decembrie 1989. O po­ves­te sangeroasa care nu seamana cu nici o alta povestire a celor care au va­zut moartea cu ochii in zilele Revo­lu­tiei de la Timisoara, cand pe strazi zeci de oameni au fost omorati de gloan­te. Ioana Barbat avea 12 ani cand mama sa a fost ucisa sub ochii sai. Povestea tragica a acestei fete care a asistat neputincioasa la uci­de­rea propriei mame, cu personaje si pariuri criminale, depaseste imagi­na­tia. Securistul si militienii implicati in uciderea Lepei Barbat si in mu­sa­ma­lizarea crimei sunt acum prosperi oa­meni de afaceri. Vasile Joitoiu, in de­cembrie 1989 capitan de contrainformatii, Eugen Peptan, Tiberiu Grui si Valentin Ciuca au iesit cu fata cu­ra­ta si au uitat cine si cum a curmat via­ta Lepei Barbat si a marcat pe viata aceas­ta familie. Ioana Barbat are acum 34 de ani, dar inca se intreaba de ce i-a fost ucisa mama. Stie doar atat: "Totul a fost un pariu, ca ne omoa­ra dintr-o singura rafala", cu­vinte pe care le-a auzit cu propriile urechi.

"Mama a insistat sa mergem in centru, se vedem ce se intampla. Ve­deam niste oameni venind dinspre Piata Vasile Alecsandri si ne-am dus. Cand am intrat in Piata Libertatii, am vazut ca ardea chioscul de ziare, pe linia de tramvai. Piata era goala. Doar noi trei. Mai erau niste militari in fata garnizoanei", isi aminteste Ioana. Mama sa, Lepa, voia cu orice pret sa ajunga in Piata Operei.

Ajunsi in Piata Libertatii, langa Garnizoana Militara, cei trei erau sin­guri in acel colt de piata. Doar ca­te­va persoane se mai aflau acolo. La un moment dat se declanseaza infernul, o mitraliera rapaie infernal. O ra­fala de gloante i-a secerat. Apoi, tim­pul se opreste in loc. Si in linistea care cuprinde piata, doar un copil ramane in picioare. O cheama Ioana, are 12 ani si tine in mana o caciula ciu­ruita de gloante. Haina de pe ea e la fel, are mai multe gauri. Un singur glont ratacit i-a lasat o arsura mica pe mana dreapta, intre inelar si degetul mic. Fetita a avut noroc. Parintii sai, nu. Lepa Barbat, 43 de ani, zace intr- o balta de sange, cu fata lipita de pa­vaj. Are fruntea smulsa de un cartus ucig­­as. Vasile Barbat, 52 de ani, zace ghemuit la pamant. Geme. Un glont i-a patruns prin spate, deasupra ri­ni­chiului drept. Altul i-a atins piciorul.

"Au inceput sa traga. O singura ra­fala. Va dati seama, eram doar noi trei in toata Piata Libertatii! Si au tras. Cand s-a linistit zgomotul mi­tra­lierei, m-am intors. Mama era in­tin­sa pe jos, cu fata intoarsa, iar tata, ghemuit la pamant, in stanga mea. Eu, in picioare, singura, cu haina gaurita peste tot. M-am uitat in jos si am strigat-o pe mama. N-a raspuns. Atunci m-am dus la tata. «Hai sa plecam, ca mama e moarta!» Si el mi-a spus: «Nu pot! Sunt ranit si nu ma pot misca!»", isi aminteste Ioana, in timp ce ochii i se umplu de lacrimi.

Un barbat imbracat intr-o haina negra de piele a aparut din senin, im­preuna cu inca trei oameni. Familia Bar­bat a fost luata pe sus si dusa intr-o incapere, langa restaurantul militar. "Acolo a venit un militar, tata se vaita, si a zis: «Taci, futu-ti gura ma-tii, ca atunci cand ai iesit pe strada nu te-ai vaitat asa!». Mie mi-a zis sa nu mai plang, ca ne omoara si pe noi. Pe mama o pusesera pe niste trepte, cu o mana prinsa la spate. Barbatul in parpalac negru i-a ordonat unui mili­tar sa o intoarca, sa nu ramana in­te­pe­nita asa", sunt amintiri dureroase ale Ioanei.

Pentru ea, au trecut 22 de ani, insa cri­minalii care i-au ucis mama sunt si acum liberi. Scarbita de luptele si man­catoria dintre grupurile de revo­lu­tionari, ea prefera sa nu mai apara in ziare sau la televizor. "Nu mai vreu nici poze, nici interviuri. E degeaba. In­cerc sa imi vad de viata mea", mai spune tanara. Nimeni nu ii mai poate aduce mama inapoi si nimeni nu a putut si nici nu a incercat sa vindece in vreun fel socul psihic pe care Ioana l-a suferit pe 17 decembrie 1989. Singura care ii este alaturi, la fel de discreta, este sora sa mai mare, Angela. Aceasta spune ca de abia de ceva timp Ioana a inceput o terapie pentru a mai scapa de cosmarul care i s-a intiparit atunci in minte. Insa amin­tirile de groaza sunt mai puternice decat timpul, care nu a reusit sa vindece rana din suflet.

Cele doua femei prefera sa nu iasa in fata asa cum fac alti luptatori de la Re­volutie sau urmasi ai oamenilor omo­rati sau raniti atunci. Prefera sa stea discret deoparte, mai ales dupa ce au avut experiente umilitoare: "Lu­mea nu stie prin ce am trecut. Am re­fu­zat sa mai povestesc in momentul in care, venind intr-o vara de la Ma­ma­ia, controlorul de tren mi-a cerut certificatul de revolutionar si mi-a zis: «Ia sa vad ce ai facut si tu in 1989, ca nu aveai nici paispe’ ani!». Si atunci i-am spus sa vorbeasca asa doar cand o sa o vada pe maica-sa cu creierii intinsi pe asfalt".

"Nu suntem genul care sa ne plangem sau sa iesim la televizor. Insa dupa 1990 ni s-au facut multe ne­dreptati. Multi cred ca vrem sa ne im­bogatim pe motiv ca parintii nostri au fost impuscati la Revolutie. De aceea stam deoparte. Nu e drept nici ce se intampla acum cu drepturile banesti pentru revolutionari. Faptul ca vor sa taie indemnizatiile si pentru oa­meni cum e sora mea dovedeste ca ii baga pe toti in aceeasi oala si nu se face diferenta intre cei care au par­ti­cipat la Revolutie pe strada, cei care au fost raniti sau cei care si-au pierdut familiile, cum e si cazul nostru", spune Angela, sora mai mare a Ioanei.

Drama lor nu se termina, la fel cum povestea nu are sfarsit. "Stim vi­novatul: Vasile Joitoiu. El a fost con­damnat la 18 ani de inchisoare si achitat de tribunalul militar. Stim ca a luat arma de la un militar si a tras. Ulterior am aflat ca totul a fost un pariu. El a pariat cu ceilalti ca, dintr-o rafala, ne omoara pe toti. A pier­dut! Eu si tata nu am murit", dez­va­luie Ioana Barbat detaliile san­ge­roa­sei scene din care a scapat cu viata pentru ca Dumnezeu a vrut asta. Va­sile Joitoiu era, in decembrie 1989, ca­pitanul de contrainformatii al uni­ta­tii militare 01185, una dintre uni­ta­tiile care au facut treaba Securitatii pe 17 decembrie, cand la Timisoara ar­mata a primit munitie de razboi, dar si in macelul zilelor care au urmat.