“Trei milioane de români îşi fac auzite aceleaşi plângeri”

Baronul Laveleye. Voiaj în România (14)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.
__________________________



Mă amuz privind cum circulă, pe stradă o mulţime de trăsuri ruseşti fără coviltir, trase de cai cu coadă lungă şi coamă stufoasă, conduse cu măiestrie de vizitii taciturni. Ele se aliniază, uşor, de-a lungul bordurii şi se opresc, brusc, una în spatele celeilalte. O dată suit în caleaşcă, clientul arată direcţia bătând cu vărful bastonului la dreapta sau la stânga surugiului. Vizitiii sunt cam ciudaţi: imberbi şi înfăşuraţi într-un caftan lung, parcă ar fi femei; văzându-i, mă duc cu gandul la eunucii pe care-i vedeam la Constantinopole asezaţi, în trăsuri, lângă frumuseţile de harem. Şi cred că ei, prin propria lor voinţă, asta şi sunt. Se mutilează, ca Origene, din spirit de sacrificiu, crezând că aşa vor fi plăcuţi lui Dumnezeu. La Moscova, membrii acestei secte sunt destul de numeroşi. Ocupă o stradă întreagă, nu departe de Bursa de Cereale. Mulţi dintre ei sunt bancheri, alţii, negustori. Cum spune Berenger: “Peste misterul tandru/ Ce-apasă speţa umană...” ei se îmbogăţesc, văzându-sş, netulburaţi, de afaceri. Un singur neajuns: guvernul, care îi persecută. De ce? Pentru felul radical în care ei rezolvă problema lui Malthus... Schopenhauer şi Hartmann i-ar felicita căci, dacă toată lumea ar face ca ei, nefericita speţă umană ar înceta să mai existe.

“Problema naţionalităţilor”

Înainte de a-mi încheia călătoria, remarc, încă o dată, problema naţionalităţilor care m-a urmărit, permanent, de când am trecut frontiera Austriei. Ea nu e prezentă în interiorul Romăniei, ci înafara ei, în ţările vecine; fiindcă peste patru milioane de români locuiesc în Transilvania şi Banat, care ţin de Ungaria, şi în Basarabia, care ţine de Rusia. Aud mai ales plângeri serioase contra măsurilor de constrângere şi chiar de persecuţie folosite de unguri pentru a-i maghiariza pe valahi; în legatură cu acest subiect, mi-a fost pus la dispoziţie un document foarte curios: Memorandumul redactat de un comitet care a ales, la 14 mai 1881, 153 de delegaţi ai electorilor romăni din Transilvania şi Ungaria. Dovezile istorice ale drepturilor naţionalităţii române, plângerile prezentate sunt expuse detaliat în document. Pe scurt, iată ce cere acest comitet pe care îl putem numi, pe drept cuvânt, naţional: “ 1. Restabilirea autonomiei Transilvaniei; 2. Pentru regiunile locuite de romăni, folosirea limbii române în administraţie şi în tribunale; 3. Funcţionari români care să vorbească româneşte; 4. Revizuirea legii privind naţionalităţile sau aplicarea corectă a legii deja existente; 5. Autonomia bisericilor şi a şcolilor confesionale; abrogarea legilor contrare dezvoltarii naţionale; 6. Sufragiu universal sau drept de vot pentru orice contribuabil.

“Hungaricae Res”

Prin urmare, trei milioane de români îşi fac auzite aceleaşi plângeri pe care le au trei milioane de croaţi şi de sloveni, în partea de vest. Acestor plângeri, ca şi celor mai puţin sonore, ale saxonilor transilvani, Dl Ambros Nemenyi, deputat în Parlamentul ungar şi redactor la “Pester Lloyd” le-a răspuns cu moderaţie într-un articol intitulat “Hungaricae Res”. În acest articol, el arată , mai întâi, că, în virtutea legii pentru egalitate în drepturi pentru naţionalităţi, din 1868, primăriile sau autoritaţile şcolare stabilesc limba ce urmează a fi folosită în învăţământ şi în administraţie. În consecinţă, din 15.824 de şcoli existente în Ungaria (fără Croaţia), în 1870, numai 7.342 erau de limba maghiară şi 8.482 aparţineau altor limbi. Într-un studiul recent, scris într-o manieră imparţială, “Die Sprachenrechte in den Staaten gemischte Nationalitat”, Adolf Fischoff arată că legea maghiară din 1868 este cea care ţine cel mai bine cont de drepturile naţionalităţilor. Legea din 1863 cuprinzând naţionalităţile din Transilvania se referă la: Art 1. Cele trei limbi din ţară (Landessprachen) sunt maghiara, germana şi româna. Art. 2 la Art.9. În raporturile cu Justiţia sau cu administraţia, fiecare parte poate folosi una dintre cele trei limbi. Art.11. Consiliile municipale decid care va fi limba oficială. Art 18. Cei care au în sarcină întreţinerea şi conducerea şcolilor de toate gradele hotărăsc limba care va fi folosită. Art. 19. La fel, pentru biserici. S-ar putea cere mai mult?
Cu toate acestea, iată că nemaghiarii se plâng de maghiari; fapt regretabil şi neliniştitor. Cauza e uşor de înţeles: unii şi ceilalţi au idealuri opuse. Ungurii vor constituirea unui regat unitar, cu un parlament asemănător celui englez, şi, prin urmare, se străduiesc să reducă separarea în instituţii, în limbă, în morală, în idei. Şi acest lucru se şi petrece, pentru că instituţiile gotice pun piedici intolerabile rapidităţii de mişcare pe care o cer situaţiile moderne...

Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul viitor