Ultima întîlnire cu presa din România a lui I.C Drăgan

În iunie 2007, Jurnalul Naţional a prezentat un reportaj de la Palma de Mallorca, sub semnătura lui George Arion, colaboratorul ziarului nostru. Arion a avut atunci privilegiul unei ultime întîlniri cu I.C Drăgan. O întîlnire cu un program extrem de riguros, alcătuit de gazde, dar o întîlnire memorabilă.

În iunie 2007, Jurnalul Naţional a prezentat un reportaj de la Palma de Mallorca, sub semnătura lui George Arion, colaboratorul ziarului nostru. Arion a avut atunci privilegiul unei ultime întîlniri cu I.C Drăgan. O întîlnire cu un program extrem de riguros, alcătuit de gazde, dar o întîlnire memorabilă.
Reluăm textul lui George Arion, considerînd ca informaţiile pe care acesta le furnizează sînt relevante pentru cititori.
Personalitatea complexă a lui I. C Drăgan, unul dintre cei mai bogaţi români, va rămîne în memoria colectivă fără drept de apel.

---

In vizită la o avere de un miliard de dolari

Palma de Mallorca - Scurtă intălnire cu J.C. Drăgan
Trăieşte in Palma de Mallorca şi la 21 iunie implineşte 90 de ani. J.C. Drăgan. Primul miliardar romăn in dolari.

La 21 de ani işi lua licenţa in Drept. In 1940 obţine o bursă la Roma din partea guvernului italian şi in acelaşi an devine "dottore in giurisprudenza". După război incepe să işi infiripe un imperiu. Al petrolului. In prezent are o avere estimată la peste un miliard de dolari. Un personaj misterios, despre care la un moment dat se spunea că a dispărut fără urmă. După ani buni de discreţie, Drăgan doreşte o intrevedere cu cineva din Romănia. Scurtă.

TELEFONUL. Ii trimit un mail Roxanei Roseti, editorul Jurnalului de Duminică: "Plec la Palma de Mallorca pentru a-i lua un interviu celui mai bogat romăn - J.C. Drăgan. Pot să-mi predau rubrica «Trei minute de suspans» cu o zi intărziere?". Mă pomenesc cu ea val-vărtej la mine in redacţie, la "Publicaţiile Flacăra": "E foarte tare! Nu faceţi ceva şi pentru Jurnalul de Duminică?". De ce nu? Suntem in ziua de 17 mai.

Plecarea e fixată pentru 21 mai. Am deja biletul in buzunar. Un bilet cumpărat de pe Internet. Incep să mă documentez cu infrigurare. Sunt inconjurat de cărţi, de tăieturi din ziare. Apelez şi la Google. Aflu informaţii halucinante, pe care nu le-am prea luat in seamă atunci cănd au apărut in presă. Oare de ce? Potrivit unor gazetari, miliardarul este ostatic al propriei sale familii, impiedicat să comunice cu lumea. Unii susţin că nici nu mai trăieşte. Mai mult, ar avea un fiu pe care nu-l recunoaşte şi care incearcă zadarnic să-i vorbească. Dacă lucrurile stau aşa, de ce sunt invitat in Palma de Mallorca, la una dintre reşedinţele marelui om de afaceri? Ca să ce? Să infirm zvonurile? Dar de ce tocmai eu? Işi inchipuie cineva că sunt uşor de manipulat? Ceva nu e in regulă. Oare in ce m-am băgat? Ca să-mi alung găndurile negre, imi recitesc interviul pe care i l-am luat in 1984, apărut mai intăi in Flacăra şi apoi in cartea mea "O istorie a societăţii romăneşti contemporane in interviuri". Ne-am intălnit la restaurantul de la parterul Hotelului Bulevard, situat pe 6 Martie (actualul Bulevard Regina Elisabeta), lăngă Librăria Academiei - aceasta nu mai există azi. L-am intrebat la un moment dat: "De numele dumneavoastră se leagă prima reeditare a «Istoriei literaturii romăne de la origini pănă in prezent» de G. Călinescu. Cănd aţi descoperit această lucrare?". Mi-a răspuns: "Personal am descoperit-o tărziu. Practic, o dată cu intoarcerea mea in ţară. M-a cucerit şi am rămas impresionat, pentru că n-am văzut la multe popoare opere de acest fel. Nu suntem cunoscuţi suficient in străinătate, din lipsa publicaţiilor, din cauza lipsei operelor romăne traduse in limbi străine, din cauza raportului disproporţionat dintre traducerile operelor străine şi invers. De aceea mi s-a părut deosebit de utilă o cunoaştere a culturii romăneşti printr-o astfel de carte de sinteză".

"Dar de ce in locul portretului lui Geo Bogza a apărut o caricatură?". "Pentru a pune ediţia in lucru trebuia să folosim un exemplar curat al Istoriei... de care nu dispuneam. Volumul aflat in posesia noastră fusese citit şi subliniat de proprietarul ei anterior, care mai avusese şi imaginaţia grafică de a mai «infrumuseţa» unele figuri ale autorilor. Beneficiarul cel mai mare a fost Geo Bogza. Sublinierile au mai putut fi şterse. Faţa autorilor din fotografii, nu. Şi atunci au fost două soluţii: ori nu reproducem fotografia, ori o scoatem. La primul tiraj am reprodus originalul. Al doilea a apărut fără fotografie."

O explicaţie pe care n-am comentat-o atunci, dar mă bucur că am indrăznit să abordez chestiunea. In acele vremuri, uneori, o intrebare aparent nevinovată stărnea un interes deosebit. Dar ce pot să inţeleagă toţi cei care n-au cunoscut acele timpuri?

Din reveriile mele sunt smuls cu brutalitate de un telefon ce mă lasă perplex: "Domnul profesor nu se simte prea bine. Deplasarea nu mai are loc". "Asta e", zic eu, incercănd să nu par descumpănit. Suntem in seara zilei de 18 mai.

MESAJE. Primul gănd e la Roxana. Nu vreau s-o incurc. Amăn totuşi pentru a doua zi să-i dau ştirea. Adică pentru 19 mai. Zi in care mă iau cu diverse treburi şi nu-i comunic ce intorsătură ciudată au luat lucrurile. La ora 19 şi 14 minute primesc un mesaj de la ea: "Fiţi atent: la 27 mai nu aveţi rubrică, deoarece e un număr special de Rusalii. Deci veţi avea numai grija interviului. Nu uitaţi de interviul din ’84 şi de intrebarea de ce acum. Ştiu că sunt pisăloagă, dar trebuie să iasă foarte tare!". N-apuc să-i răspund. La 19 şi 20 telefonul mă avertizează că a mai sosit un mesaj. Tot de la Roxana: "Dacă nu mă inşel, anul acesta implineşte 90 de ani (nu ştiu in ce lună e născut), ceea ce e iarăşi foarte tare". In sfărşit, ii transmit Roxanei vestea cea rea. Imi răspunde imediat: "Mai există o variantă la intrebarea de ce a vrut acum interviul: are 90 de ani şi vrea un ultim interviu. In altă ordine de idei, şi apropo de teoria conspiraţiei, nu vi se pare ciudat că a amănat exact după discuţia noastră!?". E ora 19:41. Ii răspund sec: "Ba da". De fapt, nu ştiu de ce i-am răspuns aşa. Arunc totuşi priviri circumspecte prin biroul meu.

CĂLĂTORIA. Trece o noapte in care dorm puţin, asaltat fiind de cele mai bizare scenarii. Pe unele dintre ele mi-ar plăcea să le transform in filme. Ar avea un succes garantat. Mult suspans, un protagonist prins intr-o plasă de intrigi şi minciuni, inconjurat de personaje malefice. A doua zi mă duc la redacţie cu ochii impăienjeniţi de nesomn. Incerc să mă concentrez asupra treburilor mele curente. La 12:33 - mesaj de la Roxana: "Cred următoarele: solicitarea lui a fost un strigăt de ajutor. Simte nevoia să vorbească (şi nu mai poate vorbi cu oricine, tocmai de aceea v-a ales pe dvs.). A făcut solicitarea fără să ştie familia. Familia nu l-a lăsat niciodată să vorbească, pentru că sunt interese mari la mijloc. Mă incită mult acest subiect".

Ii răspund: "E intr-adevăr straniu". La 12:46 - alt mesaj: "Mi-a venit o idee: dacă intr-adevăr e un strigăt de ajutor, şi cred că asta este, cred că se poate combina (ca să zic aşa) interviul din ’84 cu cartea care i-a apărut. Trec eu pe la dvs., săptămăna viitoare, pentru că intr-adevăr se poate face ceva de excepţie fără a leza pe nimeni". Personal n-am incredere in varianta asta, aşa că nu-i răspund. Dar entuziasmul ei imi place.

TELEFONUL. Vine şi ziua de luni. La ora prănzului - un telefon neaşteptat din Palma de Mallorca. Sunt din nou invitat in acest loc in care n-am poposit niciodată. Am un puseu de orgoliu şi pentru o clipă vreau să refuz această nouă chemare. Accept totuşi, găndindu-mă dacă nu cumva peste o oră invitaţia va fi din nou revocată.

In dimineaţa zilei de 22 mai sunt in cursa TAROM - Flight RO 0421, cu destinaţia Barcelona. Evident, la M-Economy Coach. Pănă la destinaţia mea, zborul durează trei ore şi douăzeci de minute. Iau rapid micul dejun privind la ruta afişată pe micile ecrane fixate deasupra capetelor noastre. Am ajuns deja deasupra fostei Iugoslavii. Altitudinea - 11.000 de metri. Temperatura de afară - minus 50 de grade. Profit de faptul că nu sunt turbulenţe in aer şi mă adăncesc mai bine in scaun, imi lărgesc centura de siguranţă şi incep să răsfoiesc cartea lui J.C. Drăgan cu titlul "Despre succes".

Tocmai a ieşit din tipografie şi trei exemplare mi-au fost incredinţate pentru a le inmăna autorului. N-am timp s-o citesc, doar o frunzăresc. E o culegere de interviuri pe care cunoscutul om de afaceri le-a acordat de-a lungul anilor, in ţară şi in străinătate. Conturează traiectoria unui om apărut intr-o familie modestă din Lugoj, care a avut tenacitatea şi priceperea de a acumula o avere imensă după ce a plecat din Romănia in 1940. Avere de care nu face mare caz. Imediat imi dau seama de atitudinea gazetarilor care i-au luat interviuri miliardarului.

Unii adoptă o atitudine smerită, notează cu evlavie tot ce li se spune, alţii sunt incisivi, au curajul de a pune intrebări incomode şi nu sunt timoraţi că se află in faţa unui om care apare in Forbes şi care posedă un imperiu - Ovunque andate, Butan Gas trovate, sună sloganul cel mai cunoscut la produsul pe care şi-a construit aproape intreaga avere.

Printre alţii, ii dau o notă bună lui Marius Tucă (nu e o periuţă la adresa directorului Jurnalului Naţional). Il invidiez cordial pentru că a avut posibilitatea să pună intrebări intr-un climat de libertate, care mi-au stat pe limbă in urmă cu ani, dar m-am autocenzurat, pentru a nu intra in vreun bucluc. Imi dau o notă bună şi mie (interviul meu apare şi el in carte).

INTREBĂRI. Delimitarea mea faţă de protocronism (deşi discretă, nu aveam cum s-o strig in gura mare) şi faţă de modul de reeditare a Istoriei... lui Călinescu, in care in locul fotografiei lui Geo Bogza apare o caricatură, inseamnă totuşi o doză de curaj (o precizare pentru cei mai tineri: in acei ani, Geo Bogza era socotit un adversar al regimului Ceauşescu. Prin urmare, apariţia unei caricaturi in locul fotografiei a fost interpretată ca o susţinere a regimului din partea editorului).

Ii dau o notă bună şi lui J.C. Drăgan: răspunde la orice intrebare, oricăt de stănjenitoare ar fi.

Subliniez căteva intrebări şi răspunsuri care imi plac: Marius Tucă - De unde pasiunea dumneavoastră pentru istorie?; J.C. Drăgan: Nevoia proprie de a cunoaşte ca romăn istoria neamului in care m-am născut, a Ţării Romăneşti şi a altora din Europa şi din intreaga lume. Această pasiune pentru cunoaşterea istoriei era stimulată de stabilirea mea in Italia, pe care o consider a doua patrie, şi de faptul că 30 de ani după plecarea din Romănia nu am putut să revin in ţară din cauza unui decret dat de Ana Pauker, in care se prevedea pierderea cetăţeniei romănilor care nu se intorceau in ţară in termen de 60 de zile. Am fost considerat mult timp apatrid; M.T. - Căt de des işi vede familia cel mai bogat romăn?; J.C.D.: Nouă ani, soţia mea a stat alături de mine zi de zi. Păstrăm tradiţia şi ideea de familie prin prezenţa celor trei copii: Ştefan Constantin, de 4 ani, şi gemenii Alexandru Eugen şi Tudor Sebastian, de 2 ani, pentru care, de exemplu, masa de prănz este sfăntă. Tot timpul suntem impreună, imi desfăşor viaţa alături de ei şi sunt parte nelipsită din viaţa mea, suport activ al acesteia (din interviul publicat in Jurnalul Naţional, 17 noiembrie 2003).

INTĂLNIREA. Sunt smuls din lectură de glasul comandantului aeronavei tip Boeing 737-700, care ne anunţă că ne pregătim de aterizare. De la Barcelona, in 45 de minute, cu o altă cursă, Air Europa - Flight UX 6039, la Palma de Mallorca. Sunt aşteptat la aeroport şi condus la un hotel de lux de pe faleză. E o căldură umedă, neplăcută. Spre seară ajung la vila miliardarului. E impresionantă. Domină imprejurimile. Nu e de mirare că a răvnit-o şi Evita Peron.

In interior domnesc bunul-gust, simplitatea şi rafinamentul. Ambianţele sunt mai curănd austere. Iată ce se găseşte intr-una dintre incăperile in care m-am aflat: un birou pe care sunt o corabie confecţionată din argint, un delfin din acelaşi metal, un telefon. Pe un piedestal, un bust in marmură al unei zeiţe, pe un altul, un cap in bronz al profesorului, o vitrină cu mai multe volume. Pe un perete - un tablou al Terezei Moriglioni, prima soţie a lui J.C. Drăgan. Mai multe scaune din vechime, pe care sunt puse bileţele pe care scrie: Non toccare, grazie. Am grijă să nu ating nimic. De fapt, nici personajele care trăiesc in această ambianţă nu vor să fie atinse.

Mă intălnesc cu profesorul - aceasta e formula de adresare pe care o agreează, punănd preţ mai mare pe vocaţia sa de istoric şi pedagog, decăt pe aceea de om de afaceri - , in grădina ingrijită de măini pricepute. Poartă o jachetă stacojie incheiată cu un fermoar pănă la găt. Imi dăruieşte cu dedicaţie unul dintre volumele pe care i le-am adus din Bucureşti. Scrisul e uşor tremurat. Apoi, incepem să stăm de vorbă de parcă n-au trecut peste două decenii de cănd ne-am văzut singura dată in viaţă.

Prima mea intrebare ii descumpăneşte pe toţi cei care asistă la intrevedere: "Dumneavoastră sunteţi chiar domnul Josif Constantin Drăgan? Cel pe care l-am intălnit in urmă cu peste două decenii?". Asta pentru a risipi orice bănuială că am stat de vorbă cu o dublură a sa. "Ce intrebare e asta? Şi de ce o puneţi?" "Pentru a mă asigura că zvonurile legate de persoana dvs. nu sunt reale." "Şi ce spune gura tărgului?" "Că sunteţi ostatic in propria casă, că nici nu mai existaţi şi că in locul dumneavoastră e altcineva…" "Mi se pare o prostie, iar cei care au emis astfel de ipoteze ciudate ar trebui să răspundă măcar in faţa propriei conştiinţe. La răndul meu, aş putea să vă intreb: dumneavoastră sunteţi chiar George Arion…?" Dialogul se poartă cu oarecare dificultate, e clar că profesorul nu se mai bucură de energia de odinioară, care ii uimea pe toţi cunoscuţii săi, dar şi pe multele personalităţi pe care le-a cunoscut: Robert Schuman, Konrad Adenauer, Generalul Franco, Regele Juan Carlos, Ana Aslan, Papa Ioan Paul al II-lea şi multe altele. "Ce părere aveţi despre Romănia de azi?" "Trebuie refăcută…" Alături de noi se află doamna Daniela Veronica Guşă de Drăgan. O fiinţă aparte, fără nici o legătură cu ţoapele care sunt nevestele bogătaşilor noştri de tranziţie. Işi priveşte ocrotitoare soţul: "Kostea, mai vrei un suc?", "Ia-l pe domnul Arion de braţ şi faceţi căţiva paşi prin grădină!", "Nu ţi-e rece?". Ii măngăie cu tandreţe măinile. Se fac fotografii, iar un cameraman ne filmează.

Doamna Drăgan mă lămureşte: "Facem zilnic fotografii şi folosim camera video ore in şir. Profesorului ii place să se pozeze alături de cei trei copii ai noştri, pe care ii adoră". Imediat imi trece prin minte un gănd: "Vrea să dăinuie alături de cei dragi şi după inexorabilul sfărşit. Are astfel acces la un pic de nemurire". Condiţie: nu se publică decăt fotografiile permise de familia Drăgan, din arhiva personală.

Doamna. Se inserează. Profesorul se refugiază intr-un ungher al grădinii impreună cu nişte cunoştinţe. N-am stat impreună mai mult de trei ore. Timp in care in conturile sale s-au mai adăugat, probabil, multe mii de euro. Noi, ceilalţi, mai sporovăim despre una, despre alta.

AM O VAGĂ NEMULŢUMIRE. Aş fi vrut să-i mai pun căteva intrebări: dacă a avut obsesia succesului, dacă a colaborat cu Securitatea, ce sentimente ii provoacă avuţia imensă pe care a străns-o. Aflu, in schimb, altceva. Apropo de cel care susţine că ar fi o progenitură a profesorului, cineva imi spune ce a declarat miliardarul cănd s-a pus problema unui test ADN: "Ce test ADN? Un test de inteligenţă trebuie. Să vedem ce IQ are". Discuţia incepe să lăncezească. Profesorul şi-a luat rămas-bun şi s-a retras intr-una dintre incăperile de la etaj.

Doamna Drăgan ne propune să măncăm la un restaurant. Mă sui in maşina pe care o conduce ea insăşi - un jeep de culoare neagră. Conduce atent şi cu eleganţă. O privesc cu coada ochiului - de o frumuseţe neostentativă, pare timidă şi e clar că a primit o bună creştere in familie.

N-a prea vrut să apară in fotografiile care s-au făcut. Nici pe copii nu i-am văzut. Din cănd in cănd, pe chip ii apare o umbră de amărăciune - nu poate trece uşor peste pierderea tatălui, generalul Ştefan Guşă, produsă in condiţii misterioase.

Străbatem căţiva kilometri şi ne oprim in faţa restaurantului Cappucino Grand Cafe Lounge. Suntem şase persoane la masă. O conversaţie animată şi amuzantă despre preferinţe culinare, frumuseţea locurilor, planuri de vacanţă. O muzică in surdină se aude din nişte boxe pe care nu le văd. La plecare primesc in dar două CD-uri pe care sunt inregistrate căntecele pe care le-am ascultat.

Mă uit la titlurile lor: nu-mi spun nimic. Dar melodiile sunt foarte frumoase şi ori de căte ori le voi asculta imi voi aduce aminte că am petrecut o seară lăngă soţia unui miliardar şi a unora dintre colaboratorii săi. Ieşim sub cerul care s-a inseninat şi acum e plin de stele. Măine va fi din nou zăpuşeală.

Ajung cu acelaşi jeep la hotel. Mă despart cu tot respectul de gazda mea - la urma urmei, doamna Drăgan are o putere imensă, conduce, in calitate de preşedinte al consiliului de administraţie, societăţile care ii aparţin marelui om de afaceri. Am făcut o vizită la o avere de peste un miliard de dolari, ca să-l parafrazez pe Raymond Chandler, ilustrul scriitor de cărţi poliţiste.

Suspiciunile mele s-au spulberat. J.C. Drăgan trăieşte, e lucid, are proiecte in minte, vrea să le vadă realizate şi, mai curănd, el ii ţine ostatici pe toţi cei din jurul său. Am intălnit nişte oameni care doresc doar să se ferească de ochi indiscreţi şi de aceea, de la o vreme, nu se mai afişează in public. Ca şi Howard Hughes, bogătaşul american pe care de la un moment dat nu l-au mai văzut decăt cei foarte apropiaţi lui.

Intru in hotel fără să privesc in urmă. Mai e jeepul parcat sau a pornit spre casă? Dar ce importanţă mai are? E vremea ca fiecare să se intoarcă la condiţia sa. Totuşi, nu pot să-mi alung impresia că am fost doar folosit. A trecut de miezul nopţii, suntem in 23 mai. Noapte bună, Mallorca!