Ultimele „sasce" din Bistrita

Comuna bistriteana Lechinta a fost odata comuna de „nemti" gospodari. Au ridicat case mandre si biserici inalte timp de sute de ani. In casele lor traiesc acum tarani romani. Iar cei cativa sasi nu-si mai amintesc prea bine povestile parintilor.

Pe Fidi Lochner o stiu toti in Lechinta. E „sasca", mama fetei care tine restaurantul din sat. Nu un restaurant cu mancare, ci numa’ cu bautura.

La Chirales, la 5 kilometri de Lechinta, mai traiesc doua „sasce", spun oamenii din targul de la Lechinta. „Le tane unu’ Rostas, zis Feraru, ala de face bice", rade un vanzator de palarii de paie.

"SASCA". Fidi Lochter si fiica stau intr-o casa albastra cu geamuri mici si obloane la ferestre pe malul paraului care i-a dat satului numele. Acasa nu e decat un baietel roscat si pistruiat. Deschide poarta de fier cu greutate si spune ca bunica nu e acasa, e la Bistrita. Iar mama e ocupata la restaurant si nu poate sa vina.

„Dar bunica tre’ s-apara de-amu, ca-i plecata de dimineata la doctor cu piciorul", spune pustiul tantos, cu o minge de plastic sub brat. Apoi intra in curte si incuie poarta la loc. Pe drumul nepietruit se apropie agale o femeie inalta, roscata, cu ochi albastri si rosie in obraji. Se uita lung, intrebator. Fidi Lochner ofteaza lung inainte de a primi strainii in curte.

Fidi nu este ultimul sas din Lechinta. In afara de ea mai sunt fiica ei si inca un barbat singur, caruia i-a murit nevasta de cativa ani. Si el si-a cam pierdut mintile. Umbla pe dealuri dupa vite si oi. Dar nu are nici vite si nici oi. Si-a mai fost o batrana. Dar a murit si ea. Fidi si fata ei s-au descurcat mai bine, spun oamenii in sat. Dar au ramas si ele singurele. Ca Lochner a murit, iar baiatul ei a plecat in Germania. Ca toti sasii din Lechinta si de prin imprejurimi. Cei care s-au mai intors dupa ce i-au evacuat soldatii nemti ca sa-i fereasca de rusi, in ’44. Fidi avea 2 ani pe atunci si nu stie prea multe.

„Ce stiu, stiu de la parinti mnei. Ca eu eram mnici. Da’ ne-o povestit mama ca am plecat in Austria, am stat doua luni s-am venit inapoi", povesteste femeia. „Si cand am venit inapoi n-am mai gasit nimica. Nici o bucati de ati. Imi poveste mama ca n-avem vaca si eu tapam dupa lapte", rade Fidi Lochner. „Cand ne-am intors, la granita, la Petris, nu ne-o lasat sa mai venim inapoi in sat. Ne-o dus la Andon, langa Satu-Mare. Si-am stat acolo doi ani. Apoi am venit inapoi. Dar casa noastra era distrusa toata. In ea statea un taran roman cu 6 copii. Si pe noi ne-o dus in alta casa. Ca ne-o dat casa. Am stat acolo 12 ani s-am mers la scoala patru ani." La intoarcere, casa parinteasca au gasit-o distrusa, goala, fara mobila „si cu scoabele care se pun la grinde scoase".

Citește pe Antena3.ro

Ciuperca otrăvitoare cu dinți sau palmierul-fantomă. Cum arată cele mai ciudate plante și ciuperci descoperite în 2024

Ultima nunta In ’59, Fidi l-a cunoscut pe Lochner, care avea sa-i fie barbat. „Avea tata un unchi si am mers la el. Si-acolo ne-am cunoscut. Si cand ne-am casatorit o venit de m-o luat cu masina", povesteste Fidi. „Cred c-o fost ultima nunta sasasca din Lechinta. Dupa aceea au inceput oamenii sa faca nunti cu haine domnesti. Eram imbracata cu rochie de catifea albastra cu petele pe ea, cu surt alb si avem basma si coronita." Fidi a pastrat rochia ei de mireasa inca 12-13 ani. Apoi a venit cineva de la Bistrita si i-a dat-o la muzeu. „Era cineva de la partid, cum era pe atunci. Nu stiu ce-o facut cu ea. Si nici o fotografie nu mai am. Nu se faceau poze atuncea ca acuma", spune femeia.

Nu mult dupa ce s-a maritat Fidi, sasii din Lechinta si din satele vecine au inceput sa plece in Germania. Unul cate unul. „Unii au avut aprobare, altii au avut cate un frate sau neamuri acolo care i-o chemat. Noi am ramas aici. Ca barbatu-meu n-o vrut sa plece de la casa lui", ofteaza femeia.

PAZNICUL. Tot Fidi Lochner tine cheia de la biserica saseasca. Slujba nu se mai face de aprope 5 ani. Pentru trei sasi nici un preot nu se mai deplaseaza pana la Lechinta. „Venea pana acum patru sau cinci ani un preot, dar de-amu n-a mai venit. Venea de la Bistrita la fiecare doua sau trei saptamani. Dar a plecat si el in Germania", povesteste femeia in drum spre biserica. Acum fac slujba o data la doua-trei saptamani ungurii reformati, care si ei sunt putini.

Biserica e inconjurata de un zid gros, de piatra, construit acum cateva sute de ani, Fidi nu stie exact cand, ca toata arhiva bisericii a fost dusa in Germania, pe vremuri. Si acolo a ramas. „E o biserica veche. Iti trebuie miliarde sa o faci la loc cum o fost." Zidurile stau sa se prabuseasca. Bancile vechi, ramase inca de la prima slujba sunt acoperite de praf. Tencuiala de pe ziduri a cazut. Doar in primele cateva banci niste perne mici mai dovedesc prezenta ocazionala a omului. Slujba nu se face nici acum in biserica mare. Ci intr-o capela mica prin care credinciosii reformati intra printr-o usa de langa altar. E mai cald acolo. Fidi se opreste din povestit, incuie lacatul si se uita spre turn. Lechintenii plecati in Germania au adunat bani si au trimis meseriasii de acolo ca sa puna un ceas nou in turnul bisericii din satul unde au crescut. Se intampla acum doi ani. „Acu’ merge bine. Se oprise si l-au schimbat. Ei, il controleaza ei prin computer de acolo din Germania."

Ceasul bate ora 10. E zi de joi, e targ la Lechinta, vine lume multa si Fidi trebuie sa fie la pravalia cu haine vechi. Le trimite baiatul din Germania. E randul ei sa stea in pravalie, ca fata n-are timp, e la restaurant. Asa ca gata cu istorisirile.

Case sasesti, zestrea romancelor

Pe valea paraului Lechinta, casele nu mai sunt pitice ca mai la sud. Frestrele au obloane, adesea inchise. In fata portilor inalte, cate o femeie cu palarie de paie peste broboada legata sub barbie se uita in zare catre asfintit. Casele sunt sasesti. Asa spun oamenii care stau in ele. Sasi mai sunt putini in Lechinta si in satele vecine. Au plecat, odata, demult, dupa razboi. Si care s-au mai intors fie au murit, fie au plecat de tot. Casele ce le-au lasat in urma le-au ocupat romanii, ca erau trainice, bine facute.

Viluta Olteanu sta de 60 de ani intr-o casa care a fost a unui sas. „Sora mea a fost slujnica la sas aici. A slujit cativa ani buni, eu eram micuta. Dar sasul a plecat in Germania. Si-am venit noi. Sor-mea s-a maritat. Eu m-am maritat si am cumparat casa asta cu barbatu-meu. Prin ’57 sau mai repide", zice femeia surprinsa la poarta, pe bancuta, cu ghemul si croseta langa ea. „Casa o fost frumoasa. Noi am mai modificat-o, ca toata lumea. Aici, in fata erau niste scari si o usa de intrai in casa. Dar lu’ barbatu-meu nu i-o placut. Si le-o darmat si o astupat gaura."

Un mos cu doua „sasce"

„Le tane pe amandoua ca s-a insurat cu una, da’ o facut un copil cu sora-sa." Mergem intr-acolo si-l intalnim pe postas. Batranul nu prea mai aude, dar, in timp ce ciopleste niste araci, povesteste cum a facut greseala vietii lui: o venit intr-o seara pe intuneric acasa si n-a mai stiut care-i nevasta lui. Si asa i-a nascut cumnata un baiat. Cele doua „sasce" si barbatul lor stau peste drum de biserica din Chirales. Pe prispa iese cea mai tanara dintre femei, Caterina Schuster. Maria Rostas, sora ei, nu se mai poate ridica din pat. E bolnava cu inima si cu glanda. Batrana se ridica intr-un cot si respira greu. „Of, of... Ne-am fi dus si noi ca toata lumea. Dar am fost saraci. N-am avut cu ce ne duce. Ca e mai bine sa fi fost toti laolalta, de acelasi neam. Nu aici... Suntem de batjocura satului." Femeia mai tanara se uita in pamant, tacuta. Ea are treaba. Trebuie sa faca niste gulas si niste pilaf si o supa de fasole. Ca tre’ sa hraneasca familia cu ceva.

SUMAR DOSAR
Nemtii nostri
Fabrica de nemti din Bucuresti
Noi, sibienii...!
Supravietuitori dupa exod
La plecare, si-au luat si mortii cu ei
„Ne-au facut olteni cu forta!“
Betegite de gerul Siberiei
Sasii recuceresc Estul
A saptea generatie de Peteri
Ultimele „sasce“ din Bistrita
La Bacau, nemtii invata germana de la romani
Printul Charles s-a indragostit de Viscri
Neamul svabilor din Banat sta sa piara
"Din acest loc eu nu ma clintesc"
“Bine ca ati ramas, ca avem unde veni!”