Ultrasentimente - "Atunci cand nu mai aveam nimic, stiam ca am o tara"

Jurnalul National: Intr-o splendida poezie spuneati ca simtiti si acum pe piele urma mainilor de soldati romani care v-au purtat pe brate coborandu-va dintr-un trist tren al armatei romane invinse, care parasea Basarabia cedata Uniunii Sovietice, dandu-va inapoi mamei dumneavoastra aflata pe peron. A fost acesta unul dintre momentele de rascruce ale destinului dumneavoastra?

Adrian Paunescu: Da, un moment care mi-a sensibilizat intreaga viata la problema Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, adica la adresa tuturor provinciilor romanesti care au trecut prin drama istorica si au fost o perioada instrainate. Pentru ca eu si acum cred ca Basarabia si Bucovina de Nord sunt temporar instrainate.

Care au fost celelalte momente decisive pentru soarta dumneavoastra?

Copilaria saraca si chinuita la Barca si la Carna. Carna este un sat cu 7-8 km mai la sud decat Barca. E pe malul Dunarii. A fost una dintre comunele pe care Dunarea le-a lovit din nou, acum, dupa ce, in intreaga mea copilarie, dezastrele se tineau lant. Datorita bogatiei de evenimente negative ale copilariei mele am avut norocul unei biografii din care, in orice moment, poate tasni o revelatie, o amintire, o tema de lucru. Acesta e un urias noroc, daca scapi cu viata. Am avut, de exemplu, toata copilaria, de implinit un fel de ritual obositor si chinuitor. Bunicul meu, care fusese unul din dascalii Olteniei, fusese lipsit cu brutalitate de pensia lui fireasca, din motive politice. Si, trebuia sa traiasca. Lucra in curte, vara, la via altoita - aveam un petic de vie altoita undeva in dealul de langa comuna, la o distanta de cativa kilometri. Acolo isi facuse o casuta unde primea elevi, din toata zona, care aveau cunostinta despre el. Ii medita pentru liceu. Prin aceste meditatii, la care eu participam, direct sau indirect - eram mic - am mai avut doua avantaje formidabile in viata mea ulterioara de adolescent si, chiar si acum. Unul, din punct de vedere fizic, pentru ca ma duceam in fiecare zi in sat sa-i aduc ori mancare, ori ziarele, ori sa aduc vesti despre familie si am capatat o conditie fizica exceptionala, in asa fel incat dupa toate nenorocirile prin care am trecut, la 63 de ani, inca nu am cazut. Pe de alta parte, din punct de vedere intelectual, am invatat lucruri fundamentale. Atat in chestiunile limbii romane, pe care bunicul meu o vorbea si o scria perfect, in chestiuni de gramatica, in chestiuni de acord si dezacord, cat si chestiuni literare pe care le-am aflat la varste foarte mici. Am plecat cu un handicap, care era saracia, pe care Dumnezeu m-a ajutat sa-l transform in avantaj.

Va simteati singur in copilarie?

Foarte singur si foarte lovit. Din cauza biografiei accidentate a tatalui, care era mereu prin puscarie din motive politice, n-am putut fi facut pionier la varsta la care altii erau facuti pionieri. Am suferit ingrozitor pentru ca ma simteam persecutat. M-a salvat doar atitudinea curata a dascalilor mei de la Barca, oameni care nu se indoiau dupa toate furtunile momentului.

Viata pe cont propriu

Mai tarziu, la facultate, vi s-a intamplat acelasi lucru?

Nu, la facultate nu. Eu am facut doi ani la liceele din Craiova, cele doua mari licee "Buzesti" si "Balcescu". Din momentul in care am plecat de la Craiova la Bucuresti, pentru ca tata a fost dat afara ultima oara din invatamant, a trebuit sa plece in Maramures sa lucreze la o mina si de acolo a fost arestat din nou, si grav, am ramas complet singur. Atunci, m-am intors cumva catre iluzoria mea mama nascatoare, care era profesoara in Bucuresti, dar nu am putut sta niciodata cu dansa. Pentru mine se inchisesera, din pacate, foarte multe orizonturi, iar dansa avea de intretinut o familie mare si saraca. Din acel moment mi-am luat viata pe cont propriu. Mergeam noapte de noapte in anumite perioade si descarcam saci de cartofi sau de cereale in garile de marfuri ale orasului. Mergeam la meciurile de fotbal, unde fusesem acceptat la intrarea in stadion, sa rup biletele, asa incat eu vedeam meciurile in imaginatie si le judecam dupa felul in care se auzea reactionand publicul.

De atunci aveti dragostea pentru fotbal?

Da, dar era o dragoste oarecum interzisa, pentru ca eu nu puteam atunci sa vad, doar auzeam.

Apoi...

La 17 ani si ceva m-am dus cu poeta Constanta Buzea la primarie, sa ne casatorim. Cei de acolo ne-au spus ca nu se poate, ca e prea devreme, sa aduc de la tata dispensa. Dar tata era in puscarie. Am asteptat pana la 18 ani, cand ne-am luat unul pe altul. Am facut o familie, am facut doi copii extraordinari. Si, cum e viata la un moment dat, a intervenit intre noi drama familiei moderne. Am facut facultatea in conditii grele. Munceam unde puteam ca sa-mi intretin familia.

Aveati deja copiii?

Da, la inceput pe Ioana, dupa accea si pe Andrei. Am avut si norocul aparitiei revistei "Amfiteatru", unde m-am impus repede prin dinamism si prin vointa de bine. Unii ziceau ca si prin ceva talent. Prin ’68 am fost invitat de Geo Dumitrescu sa lucrez la "Romania Literara". Am intrat in forta in viata literara, in acelasi an, ’68, luand si premiul "Uniunii Scriitorilor" pentru cartea "Fantana somnambula", alaturi de Marin Preda care era premiat pentru "Intrusul". Desi eram, sa zicem, egalul lui Preda si al celorlalti colegi prin acest premiu care imi umfla pieptul, nu am ezitat in anul urmator, cand am fost transferat la "Luceafarul", sa fac cu Marin Preda in nopti nesfarsite dialoguri orale pe care eu le notam, le retineam. Am facut o rubrica in "Luceafarul" care se numea "In fiecare saptamana Marin Preda raspunde la o intrebare", iar ulterior, Marin Preda a scos o carte din aceste dialoguri ale noastre, "Imposibila intoarcere", una dintre cele mai importante carti de constiinta ale perioadei. Ii sfatuiesc pe cei care ma urmeaza sau isi urmeaza propriul lor destin in gazetarie sa nu considere ca a pune intrebari si a fi servitorul celui pe care il inviti la dialog sunt o umilinta. E un lucru extraordinar sa poti intra in dialog cu epoca si oricat de umilitoare ar parea pozitia celui care intreaba, ea tine de conditia divina. Ideea este urmatoarea: nimic din ceea ce contribuie la limpezirea gandului, la punerea lumii sub semnul intrebarii pentru a iesi mai puternica, nu poate fi considerat umilitor. De aceea, gazetaria este o munca nobila chiar daca are zone intregi in care n-are aceeasi insusire nobila, ci are si intunecimi. E uneori penibil sa te ocupi de viata cuiva, sa faci investigatii, dar, pana la urma, rezultatul e nobil.

Este poezia de dragoste cea mai tare componenta a operei dumneavoastra?

Da, intelegand prin poezie de dragoste intreaga mea poezie. Pentru ca eu si cand am scris poezie de tara am scris poezie de dragoste, numai ca obiectul a fost altul, tara, si nu femeia. Si cand am scris poezie pentru parinti, am scris poezie de dragoste. Dar, e adevarat, poezia de dragoste a fost mai putin cunoscuta.

V-a impiedicat vreodata politica in creatie?

Niciodata. Si cand eram membru al Partidului Comunist Roman, singurul partid existent in acea vreme pe scena politica romaneasca, ceea ce am avut de spus, am spus cu toate riscurile.

Daca ati mai putea sa aveti o convorbire cu Ceausescu, ce i-ati spune?

Ceea ce ii spuneam si cand aveam convorbiri cu el. Ca oamenii o duc greu, ca trebuie sa ramana apropiat de oameni si ca ar trebui sa le inteleaga drama si sa usureze poverile care ii apasa. As pleda in continuare pentru cauza nationala, pentru creativitatea nationala. Ceea ce am facut, de fapt, in intreaga mea viata, uneori si cu sfatul si cu ajutorul lui Nicolae Ceausescu, care in cateva privinte a avut bune intuitii si nu s-a lasat narcotizat de ideologia bolsevica. A ramas nationalist, a ramas patriot, a crezut in poezia si in cantecul poporului sau. Nu a avut puterea de a ramane modest si intelegator cu oamenii, in aceasta mare competitie a fiecarei zile. Dar problema e de sistem si as spune in continuare ca singura care poate salva Romania este o reala competitie a valorilor. Sunt lucruri pe care i le spuneam si atunci si, cu atat mai mult, i le-as spune acum, adaugand fireste si cateva noutati, si anume, ca nici eu nu mai cred cum credeam in vremea lui ca problema cheie este libertatea si ca nu conteaza dreptatea. Atunci nu credeam in dreptate cat credeam in libertate. Acum cred si in libertate, si in dreptate. Numai o cumpana corecta intre dreptate si libertate ar asigura o conditie umana acceptabila si respirabila. Sunt multe pe care i le-as spune, dar nu stiu daca ar mai avea vreo eficienta si daca le-ar mai putea el rezolva.

Daca ar fi sa alegeti o strofa din uriasa dumneavoastra opera care sa va defineasca, care ar fi aceste patru versuri?

E destul de greu, daca nu chiar imposibil. "Vom face, deci, ce nu s-a putut face, vom pune cu putere pe tapet un nou concurs, un nou razboi de pace, concursul cine merge mai incet."

Intre anii 1970-1980, Paunescu a devenit o figura importanta in mass-media romaneasca. Cenaclul Flacara, pe care l-a infiintat la 17 septembrie 1973, a exercitat o atractie de nediscutat asupra vietii publice din Romania.

Ultima alternativa

Ce considerati ca a pierdut Romania la Revolutie si ce a castigat?

A castigat libertatea individuala, dar si-a pierdut economia nationala. Si-a pierdut obiceiul de a munci, o anumita postura de tara martira si si-a castigat intr-adevar libertatea, libertatea individuala, liberatea de gandire, libertatea de expresie.

Ce va place la romani si ce nu va place?

Nu-i judec pe romani ca si cand mi-as pune problema de a-i adopta sau nu. Ei sunt o fatalitate pentru mine, asa ca imi place, nu imi place sa fiu roman, asta sunt, asta am hotarat in momentele de cumpana ale vietii de roman si nu am prejudecati, nu am mofturi de-a fi roman. Singura lucrare, insa, care cred eu ca ar putea angaja poporul roman intr-o directie de care are nevoie, este consolidarea caracterului. Avem vocatii extraordinare, avem talente si genii. Ne trebuie o noua evaluare a ideii de caracter. Ne trebuie caracter.

Care credeti ca erau marile izbanzi ale Cenaclului Flacara?

Ideea ca atare este o mare izbanda, valorile care au inundat pe vremea aceea, si mai ales dupa decembrie 1989, piata romaneasca prin bogatia de lucrari rare lansate de mine atunci. Ca dovada ca ziarul pe care il reprezentati "Jurnalul National" a inceput o opera exceptionala de restituire a ceea ce s-a lucrat la Cenaclul Flacara. Si acum noi, cei care suntem angrenati in aceasta incercare de recuperare a ceea ce s-a facut atunci, avem sentimentul ca am intrat intr-o pestera fara sfarsit. Sunt atat de multe, incat de la doua cat ne-am hotarat, am ajuns la sase, apoi la sapte si pe urma la douasprezece, si poate ca sunt mult prea putine douasprezece CD-uri care sa incerce sa cuprinda numai valorile deosebite ale perioadei. Asta este ceea ce a facut Cenaclul: a dat generatiilor care l-au cautat si pe care eu le-am cautat si le-am adus in scena, ceea ce trebuia sa dea tara, adica dreptul de a se exprima si de a se afirma.

Continuati sa credeti in destinul Romaniei?