Un’ te duci tu, mielule?

O tradiţie respectată la noi de ani şi ani, şi anume aceea de a tăia şi prepara miel pentru Paşti. Iar oamenii nu dau înapoi: le-o fi milă, dar tradiţia-i tradiţie: "Ce să facem, că aşa am prins de la moşi-strămoşi".

Episoadele din Vechiul Testament relatează deseori despre sacrificarea unui miel. De ce sacrificare? Probabil, pentru că, atunci când supravieţuirea unei comunităţi depindea de o turmă de oi, omorârea unui miel - înainte de a atinge maturitatea, deci de a putea oferi mai multă carne şi lapte - însemna realmente un sacrificiu, reducând din resursele şi aşa destul de limitate de hrană ale tribului. Studiind şi izvoarele culturale ale Extremului Orient, aflăm că mielul era privit mai puţin ca un aliment curent, ci, mai mult, ca bază a unor preparate culinare gustoase, cu rol terapeutic. Lăsând la o parte calităţile culinare ale mielului, întotdeauna păstrăm tăcerea în ceea ce priveşte momentele sacrificării lui, destul de dure, ca însăşi viaţa de fapt.   

ULTIMA OARĂ
A început de mult să plouă. Aşa, din senin. Picături, şiroaie. Au curs pe pământ. Au pătruns în rigole. O ploaie roşiatică, de sânge. Abia se opreşte. Uite, acesta este măcelarul! Ultima pată i s-a impregnat pe rever. E ca o insignă. Semnul ultimului zvâcnet, anunţul ultimului suflu. Clipa de apoi. Ei, paşnici, închid câte un ochi. Pe rând, cu miile. Miei de lapte pe "covor roşu" în camera de asomare. Trupuri subţiri. Încă mişcă în galantare. Avem carne!... Chiar dacă facem noi pe mironosiţele, obiceiul acestei jertfe în prag de Paşti e unul milenar la noi în ţară!

ASTĂZI E O NOUĂ ZI
Aceea de după, a mieilor sacrificaţi în Ajun de Paşti, conform obiceiului. Şi în tot acest timp, oile, mamele îşi plâng feciorii, pe mieii care parcă încă mai behăie pe masă, ţipă în galantare. Focul (grătarului) se-nalţă. I-am văzut mai ieri cum, încartiruiţi, ca într-un lagăr amenajat în spatele pieţei, au zburdat pentru ultima oară. Amuşinau timizi câte un copil care, speriat de scumpele arătări, le arunca câte un fir de iarbă. Aceiaşi ochi calzi, umezi, cum îi ştim, agăţaţi în cuiele măcela­rilor. Nu pot uita acea zi. Cerul s-a scurs. Lacrimi pe blăniţele argintii. Ochi tulburaţi, behăituri după mama oaie. Mieii nu erau înţărcaţi. Cu o zi în urmă au supt de la ţâţa celor care i-au născut. Ca să-şi trăiască ultima zi pe drumuri. Şi apoi într-un ţarc cu garduri înalte, încropit în spatele pieţei. A doua zi de dimineaţă: în ţipete şi durere şi-au dat obştescul sfârşit, în chinuri, fară asomare, majoritatea dintre ei. Pentru că la Piaţa "Doi Băieţi" din Iaşi s-au sacrificat miei sub ochii clientului fără a li se diminua suferinţa, fără asomare, sau, mai bine spus, unul da, zece ba.  

Locul cu pricina, situat pe spaţiul pieţei de care am făcut vorbire mai sus, se cheamă spaţiu de sacrificare al mieilor. Înăuntru, miros de carne. O tejghea, un ferăstrău într-un cuier. În camera din spate, un dispozitiv de pompare aer, prevăzut în vârf cu un furtun. Cu el se umflă mielul ca un balon pentru a se curăţa mai uşor pielea. Gâlgâie de sânge exemplarul aflat acum în bătaia cuţitului. Şi dispozitivul de asomare - electric şi animalul leşină. Nu mai suferă! "Sunt  anunţate că vor sosi maşini din judeţ, din Botoşani şi Huşi. Mieii sunt verificaţi de veterinar şi apoi număraţi de Viorel, şeful pieţei, pentru că ia taxă pentru fiecare cap de animal. Măcelarul ţi-l taie şi cu tot cu măruntaie ţi-l dă în cinci minute", îmi explică un om al pieţei încă înainte de sosirea primei garnituri.  
CE RĂMÂNE
A doua zi, behăiau trist în spaţiul restrâns din spate. Crescătorul Constantin Vieru făcea curăţenie, se pregătea de începerea tăierilor. "Na, na, na!", strig, aşa cum mă învaţă omul, să mi-i apropii. "Aseară au venit copiii şi le-au aruncat smocuri de iarbă, dar ei de unde să ştie să mănânce când de abia au fost luaţi de la ţâţa mamei?", spune Constantin. Sunt 20 de miei aduşi mai întâi şi, dacă vânzarea merge, mai aduce 100. Omul e din comuna Andrieşeni, de lângă Iaşi. "I-am adus aseară într-o remorcuţă de maşină. Vin în fiecare an la piaţă, mieii aceştia au două luni şi jumătate". Oaia mamă a fost montată din octombrie, pentru că omul ştia că Paştile pică anul acesta mai devreme. "Avem berbecii noştri, pe care îi ţinem de prăsilă. Pentru mielul acesta, oaia a fost gestantă de la 14 octombrie până la 14 martie", povesteşte Vieru.

Un' te duci tu, mielule? De ieri a luat-o la drum, a plâns când s-a tras îndărăt de la ţâţă, a behăit când a fost urcat în remorcă, a scâncit peste tot. Acum trage pe nările umede ultimul suflu între grătarele de fier ale ţarcului. Linia de demarcaţie între viaţă şi moarte. Ce să faci tu, mielule? Să pască iarba aruncată de copii aseară. Dar, nevoie, ei nu ştiu să pască. Pasc însă cu toţii ceva grâu cu porumb, un îngră­şă­mânt special, întins pe jos de Vieru. Cin' te mâncă, mielule? Vasile Călin e primul client, pensionar de 70 de ani, fără copii. Cu nevastă iute, fără milă, fost trompetist în orchestra Armatei... Ce rămâne, mielule? Mult sânge, o burtă plină de om şi puful de oaie agăţat de vârfurile unui teu care ia drumul ghenei de gunoi. Însă moştenirea importantă este tra­di­ţia respectată de ani şi ani, aceea de a tăia şi pre­para miel înainte de Paşti. O jertfă pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Făcută cu atâta milă de unii. Dar să ne întoarcem la oile noastre!
CA ŞI OAMENII
Oile, unele sunt mai blânde, altele mai iuţi. Dacă eşti blând, te înţelegi uşor cu ele, dacă eşti rău şi le mai baţi, fug de tine. "Nu se împrietenesc cu tine!, nu dau cu copita, dar nu te agreează, răspund şi ele cu aceeaşi monedă! Dacă eşti prietenos, se apropie uşor". La fătare, oile şi mieii fac de multe ori complicaţii. La Constantin Vieru acasă e un fel de maternitate, fiecare, dar mai ales el, are grijă ca mielul să iasă cu capul şi picioarele cum trebuie, dacă nu, intervin şi reglementează problema.

"Dacă nu au dilataţia cum trebuie se întâmplă şi nenorociri, am avut cazuri când a murit şi oaia, şi mielul. Sunt nişte secrete, ca în orice meserie". De obicei, o oaie fată un singur miel, dar există cazuri când face şi doi. După ce îl fată, oaia îl linge, iar mielul se întăreşte uşor şi începe să sugă. Dacă nu reuşeşte, intervine din nou crescătorul de animale. "Îl ajut eu să sugă la oaie, după ce a supt o dată, de două ori, îl las". Bărbatul spune că mielul de lângă mine a supt ultima oară ieri. Apoi l-a pus pe maşină. Cu toţii fac gălăgie. "Ca şi un copil care este despărţit de mama lui zbiară, plâng, acum sunt dezorientaţi. Se vede pe ei, au o supărare, cum să nu, dacă îi iei de lângă mama lor, sunt ca şi copiii mici". Omul îmi explică care e procedura. "Sunt mulţi care au plăcerea să-l ia de viu, să fie tăiat în faţa lui". Să fie siguri de carne că e proaspătă. Sunt unii care nu mănâncă de milă. "I-am adus aseară aici, au dormit, au fost păziţi de gardianul pieţei". Înainte s-au jucat cu copiii. Pentru piaţă, Vieru s-a programat din timp, are acte de la comună cum că oile sunt sănătoase, au fost vaccinate, au şi "ştampila electronică la ureche - eticheta, cercelul!, ca un buletin!". Între cei 20 de miei aduşi de Vieru sunt şi oiţe, şi berbecuţi. Îi controlează medicul veterinar după ce-l taie, se face analiza, să fie carnea bună pentru mâncare. De altfel, pe întreaga durată a vizitei mele, veterinarul şi-a ascuţit un cuţitaş. Primul miel a fost sacrificat în grabă, fără asomare. Cel mai mare din turmă.   

"Aici îl jupuim, aci este aparatul cu electroşoc care îl curentează aici la cap şi el a căzut în comă. Durează câteva secunde electroşocul, nu mai mult, şi i-am dat drumul la sânge, dăm maţele afară, facem analize şi la vânzare cu el, după ce pune veterinarul ştampila pe carne ca bun pentru consum. Rămân ochii aşa, deschişi. Da, ce să facem, că aşa am prins de la moşi strămoşi!". Un alt miel este adus pe cântar pentru al doilea client. Un tremur spasmodic îi trece prin corp, cu toate că e jupuit şi capul îi atârnă, plin de sânge. "Sunt nişte contracţii musculare care ţin încă două ore după ce este sacrificat. De vii sunt tăiaţi, de la jupuială, mici convulsii, fibrele musculare... Cu cuţitul acesta verific organele la miel, fica­tul, rinichii, inima, scoatem splina.... La mai puţin de 21 de zile de la fătare nu trebuie tăiat, se taie după ce face măcar 5 kg. Prin curentare la tâmplă se face acel arc electric şi paralizează centrii nervoşi şi nu mai simte durerea, durează câteva secunde, dă ochii peste cap, intră într-o stare de şoc, de paralizie. Pielea mielului rămâne la client, i se dă acasă, noi n-avem ce face", explică şi medicul veterinar.

DROB
Clientul nu dă înapoi. I-o fi milă, dar tradiţia-i tradiţie. "În fiecare an cumpăr, demult, de pe vremuri. Iau miel de vreo 9-10 kg, chiar şi mai mult, să mai fie în frigider şi după Paşti. Facem friptură, ciorbă, drob de miel. Eu mănânc o dată, de două ori, soţiei îi place mai tare. Nu am copii, am o soră, un frate pe la Constanţa. Am nepoţi, dar nu mă înţeleg. Pe la vecini mai dau dacă-mi rămâne", spune Călin Vasile de 70 de ani, unul dintre clienţi. Omul şi-a ales singur, cu sânge rece, mielul pe care urma să-l mănânce. "Nu mi-e milă, că nu-l văd când îl taie. Altfel, nu mă bag, nici păsări nu tai, ne­vastă-mea se mai ocupă. Sunt alţii la care le e milă. Nici tata nu tăia". Beeh, beeeeehh, se aude din spatele pieţei. Prin grilajele galben-roşii bagă capul doar câţiva miei care au mai rămas. Miros de ici, colo, mişcând din boticurile şi nasurile negre, umede. Unul dintre ei, cărămiziu, e foarte frumos. Altul, la fel de cârlionţat, zace cu urechile blegi. Are şi nişte corniţe mici, ascuţite. Beeeh, strigă mieii în cor! A sosit măcelarul!

Apare şi măcelarul, un băiat tânăr de 20 şi ceva de ani. Spune că nu-i greu ce face, că durează câteva secunde tăierea, că la miel e un mizilic: "La viţei de 700 - 800 de kg e mai greu. Ei sunt grei, se zbat, când văd că miroşi a sânge, dau să te împungă, ei simt". Măcalerul spune că acum cererea e mai mică, deşi mieii sunt la fel de fragezi ca în anii trecuţi. "Au fost cazuri în alţi ani când nu ajungeau mieii, atât de multă cerere era. Acum am tăiat mai puţini, conform obiceiurilor...", spune măcelarul.  

În ţarc au apărut două bidonaşe cu apă. Au rămas smocurile de iarbă aruncate de copii şi câţiva bulgăraşi de balegă. Bate vântul, dar e cald. O ploaie mare se abate asupra oraşului. În rest, pustiu, sărbătoare...