Undiţa lui Armeanu

7 mai 1987

Când îl conducem la uşă pe Ştefan Andrei, deschidem zăvorul şi ne pomenim cu o undiţă, care intră în casă. Puţin mai târziu, apare şi cel ce o ţinea în mână, poetul Valeriu Armeanu din Turnu Severin.V. Armeanu îi provoacă un hohot de râs lui Ştefan Andrei, atât prin felul bizar în care intră, trimiţând undiţa înainte, cât şi prin modalitatea, absolut originală, de a i se adresa lui A.P. (“Stăpâne, pupa-ţi-aş conul drept, care face fete!”). Înaltul oaspete părăseşte curtea noastră, mărturisind că îi face plăcere să vină la Adrian Păunescu în casă, unde se linişteşte la un pahar de vin şi o murătură bună, unde întâlneşte oameni cu undiţe, copii cu copii, câini şi cărţi de rasă, muribunzi înviaţi de Valeriu Popa şi alţi vraci şi, nu în ultimul rând, o gospodină care are mereu în congelator, special păstrată pentru el, o vodcă rusească.
După o scurtă întrevedere, pe care o avem cu actriţa Adam Erzsebet, sosită febril de la Târgu Mureş, jucăm tenis de masă cu Valeriu Armeanu. Gazde ospitaliere, atât eu, cât şi A. P., îl învingem clar pe poetul de la Dunăre. După meci, Valeriu Armeanu recunoaşte: “M-aţi nenorocit, sunt ultimul om în materie de tenis”. Tata doreşte o precizare mai clară din partea învinsului, pentru a nu se naşte vreo confuzie între tenis şi penis. Ne liniştim. E vorba, totuşi, de tenis.

9 mai 1987. Supărare printre lăzi

De mult, A.P. n-a mai fost atât de nervos ca astăzi. Totul pleacă de la uşa casei, lăsată neîncuiată. Supărarea creşte, când, luaţi pe rând la întrebări, membrii familiei, de la mic la mare, jură solemn că nu ei au lăsat uşa deschisă. Tăinuire! Complot! Solidaritate împotriva capului familiei! Primesc sarcina să investighez cazul, după ce fusesem şi eu printre vinovaţii complotişti. Grea palmă, cum n-am mai avut plăcerea, de vreo doi ani.

Posibilul vinovat - omul care a intrat ultimul în casă - este bioenergeticianul Valeriu Popa, dar acesta precizează că-şi aduce aminte sigur cum l-a întâmpinat bunicul meu, aşa că n-avea cum să ia iniţiative gospodăreşti cu gazda de faţă. Îi comunic lui A.P. rezultatul anchetei. Pleacă în curte, unde tataie făcea nişte stive de lăzi. Nu apucă să-l întrebe de ce nu a încuiat uşa, că tataie îi comunică ultimele succese ale familiei: “Mă, băiete, pusăi ordine în lăzile goale şi găsii pe cineva să le cumpere cu 6 lei bucata, adică 30 ori 6, total 180 de lei...”.
Tata nu-l lasă să termine. Se aud urări de bine şi concluzia că degeaba recuperăm noi 180 de lei din lăzi, dacă lăsăm uşa deschisă pentru eventualii hoţi, care pot fura în valoare de mii de lei, iar noi recuperăm triumfal 180. Vine la faţa locului nea Valerică Popa, pe care A.P. îl ia la fel de scurt: şi dumneata? Intri în..., ca la matale acasă, n-ai treabă, mereu ţi se deschide, ba mai laşi şi uşa descuiată. Noi, când trimitem pe cineva la matale, în Maior Coravu, bat oamenii cu pumnii şi picioarele în uşă, urlă pe casa scării, aruncă cu pietre în geam şi nu deschizi, ne aduci la nebunie, nu putem comunica normal, pentru că ai grijă să scoţi şi telefonul din priză...

Cantina de acasă

A.P. se retrage să se liniştească. Stă întins, îi facem masaj (metoda Shiatsu) la mâini, cap şi tălpi. Ca semn că totul a trecut, ne invită pe toţi în bucătărie, să mâncăm. Acolo, surpriză! Valeriu Popa şi poetul Valeriu Armeanu tocmai se aşezaseră, inclusiv pe locul lui A.P., şi cereau de mâncare. Nu-l uitaseeră pe şoferul Gică Ionescu, de parcă erau în bucătăria proprie. Când îi vede A.P., se adună toate rezervele neexprimate din nervii anteriori: După ce că lăsaţi uşa deschisă, după ce că faceţi pe-aicea mizerie ca la porci, mai şi veniţi ca la cantină. Ce-i chestia asta?...

La cabinetul lui Brătilă

Când simt că e momentul, îi arunc lui A.P. câteva vorbe care să-l binedispună. Acum câteva zile, abia mi-a mărturisit că, în clipele când e nervos, vede toate relele din casă, toate defectele celor din preajmă, toate neajunsurile, începând cu dezordinea şi terminând cu calitatea mâncării gătite. În plus, îi spun că însuşi a dat casei caracter de cantină a prietenilor (inclusiv pentru cei care nu stau rău cu banii), de parc public (uşa noastră fiind deschisă, zi şi noapte, cui îi trece prin cap să ne viziteze). Zâmbeşte şi-mi reaminteşte că n-am la dispoziţie decât un minut şi jumătate să mă îmbrac, pentru ca să ajungem împreună la cabinetul doctorului Florin Brătilă. Pe care, de asemenea, s-a supărat recent, pentru că n-a avut timp să-l primească imediat pe doctorul Vasile Iacob din Sibiu şi să-i pună pe videocasetă un documentar chinez despre acupunctură.