Valea Lungă a plăngerii

Un intreg sat este in doliu. Duminică in zori, ceasul rău a bătut ca un trăsnet. De la nunească, opt oameni au ajuns la prohod, alţi 25 fiind răniţi. Sătenii din cătunul Ştiubee şi-au pus pe case steagurile durerii şi nu ştiu pe care să-l plăngă mai intăi. In fiecare casă a uliţei cineva şi-a pierdut o soră, un frate, o soţie, un soţ, un ginere, un fecior, o fată...Â

Intre localităţile dămboviţene Gura Ocniţei şi Răzvad duminică dimineaţă a bătut ceasul rău. Autocarul cu care nuntaşii din cătunul Ştiubee se intorceau acasă a fost spulberat de un tren personal. Să-
tenii şi-au pus pe case steagurile durerii şi nu ştiu pe cine să plăngă mai intăi. In fiecare casă a uliţei cineva şi-a pierdut o soră, un frate, o soţie, un soţ, un ginere, un fecior, o fată...


Nenorocire, nenorocire!!! Două femei urlă in faţa unei case pe care flutură agăţate fanioane negre. Două ţesturi de siciru şi două cruci pereche stau proptite de zid. Ion Dragomir, 62 de ani. Elena Dragomir, 56 de ani. Dinăuntru răzbate pănă in stradă un ţipăt sfăşiat care ţi se opreşte in timpane, se scurge prin viscere şi se infige in stomac, făcăndu-te să te indoi sub povara durerii. E urletul Clarei, fata care işi strigă părinţii. Abia işi aniversaseră căsătoria, acum neamurile le rănduiesc moartea. Femeile povestesc cu măna la gură: "I-am văzut cănd au plecat. «Doamna Nuţi, de ce fugi aşa? Mă duc să ocup loc...», a zis". Cu Clara nu se poate vorbi. "E distrusă", zice năuc vărul Puiu, care-şi acoperă cu palmele ochii roşii. "Io o să serbez căt oi trăi ziua de 22 iulie. Trebuia să fiu in maşina aia. Am avut o problemă şi in ultimul moment am hotărăt să nu mai plec."


Pe uliţă se scurg femei cernite, lacrimile innodate pe faţă li se preling şiroaie pe buchetele cu flori. "Am fost la Romică, am fost la Maria, am fost la Trifu... Asta e!" Femeia nu mai ştie să numere morţii. "Măine mă duc la inmormăntare", mai zice şi se amestecă in mulţimea cu veşminte negre din care răzbat dojeni. "Romică a fost de vină. Acu’ e mort, doar 39 de ani avea săracu’. Morţii cu morţii, vii cu vii." Altcineva strigă infundat in pumni: "M-a sunat şi Titi şi m-a intrebat, m-a sunat Irina mea din Germania, ştia că trebuie să mă duc şi eu la nunta asta. A văzut la televizor: «Mamă, ce e acolo?». Era disperată. Eu nu mai pot, nu mai pooot de cănd am aflat…". Bărbaţii bălmăjesc şi ei impleticindu-se, cu ochii impietriţi de măhnire: "Doamne fereşte, Doamne fereşte, nenooorocire maaare!".


CĂTUNUL DURERII. In cătunul Ştiubee, din Valea Lungă, in fiecare casă cineva şi-a pierdut o soră, un frate, o soţie, un soţ, un cumnat, un ginere, un văr, un fecior, o fată... Printre vaietele din stradă, un om infăşurat in bandaje, cu fruntea insemnată de urmele nenorocirii, se prelinge către casa indoliată, străngănd in pumn o lumănare. E unul dintre norocoşi. A fost şi el in autocarul morţii. Şi el, şi soţia lui au scăpat doar cu nişte fracturi şi zgărieturi. "M-au dus repede la spital, mi-au făcut radiografie. E ruptă măna… mă duc peste trei zile la control cu soţia. Am avut noroc. Nu ştiu de ce n-a oprit Romică…" Ion Neagu se uită in gol dezorientat. Parcă nu mai vrea să işi aducă aminte. "Striga lumea la el să oprească. Nu ştiu de ce nu a oprit. Nu băuse, ştiu că a stat la nuntă la o masă in faţa mea. Cred că a zis că are timp să treacă. Nu ştiu…"


SATUL MORŢII. Cu căt ne afundăm mai mult pe uliţele cătunului, bocetele se inteţesc, se intind, acoperă ca un giulgiu curţile, străzile şi infăşoară oameni care umblă ţepeni de durere, ca nişte morţi vii.

Undeva, intr-o casă lipită pe un drum pietruit, cinci copii privesc fără rost, cu ochii secaţi de lacrimi. Pe zidul casei stă proiectată ca
pe-o peliculă stricată aceeaşi secvenţă rulată mai inainte: două ţesturi de siciru şi două cruci pereche: Ion Kerezi, 47 de ani, Maria Kerezi, 46 de ani. Pe sub intrarea garnisită cu pănze negre iese o bătrănă proptită de două femei. Nu mai poate, nu mai vede, n-o interesează nimic, doar cere socoteală de la Dumnezeu, să-i spună unde-i e copilul. Un cap blond de copilă cade pe umărul unui frate mai mare, picioarele i se inmoaie. Cealaltă, Gabriela, incă nu şi-a revenit. Soţii Kerezi le-au lăsat in grija bunicilor pe cele două gemene, Mihaela şi Gabriela, şi pe cei trei băieţi ai lor. Ionuţ este cel mai mare dintre ei, are 22 de ani, fetele, doar 18. Oamenii adunaţi la priveghi se intreabă ce s-o alege de ei, că nici unul n-are ce munci. Am recunoscut aceleaşi chipuri impovărate, aceiaşi ochi prin care străbate durerea. "Suntem toţi neamuri...". Fratele unui mort e vărul altui mort, unchiul unuia e cumnatul altuia…

"Mergeţi mai inainte, sunt morţi şi pe dreapta, şi pe stănga", ne indrumă oamenii mai departe. Şi nu ştiu pe care să-l plăngă mai intăi. Căteva case mai jos, Romică şoferul a lăsat singură o soţie lăuză, un bebeluş de două săptămăni şi un copil de 14 ani. "Ce-ai făcut tu, Romică, la toată casa?! Ce ne-ai făcut, Romică?", trosneşte un bocet frănt. Pe la colţuri, oamenii fac inventarul. Cine mai e la Floreasca, cine la Spitalul din Tărgovişte… O altă casă invelită in negru. In prag, Tibi, băiatul de 26 de ani al lui Ion Trifu, zidarul. Pe zid, sprijinite, crucea şi sicriul. "Tătuţu s-a dus, mama e in comă la Floreasca." In pridvorul casei gospodărite, Iuliana, sora lui mai mică cu patru ani, stă inlemnită. "Tot ce e aici a făcut «tătuţu» cu măna lui. Şi el a rămas singur pe vremea cănd avea vărsta mea", zice Tibi şi se duce cu capul plecat să vegheze lumănările. Alaiuri cernite trec in sus şi-n jos cu lumănări şi flori in braţe. Dintre oameni răzbat istorii rostite cu jale. "Băiatul Georgianei intreabă de ce nu mai vine mama odată de la nuntă…" Georgiana Untaru avea 26 de ani. A lăsat in urmă un băieţel de trei ani şi un soţ care n-o să poată uita nicodată imaginile de coşmar de la Gura Ocniţei. In fundul cătunului, doi copilaşi gemeni de doi ani strigă după "tata". Cătălin Tudorache avea 25 de ani…