Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
,, …şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi, dară nu s-au căutat!” a rostit Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, în secolul XVII. Se ştie că foarte mulţi dintre sfinţi au renunţat să trăiască în lume, au ales anonimatul pentru a nu fi atinşi de slava deşartă. Au fost numiţi chiar ,,marii anonimi”, pentru că erau rupţi iremediabil de orice formă de recunoaştere, faimă sau avantaj lumesc egoist, de pe urma iradierii lor spirituale. În consistenta sa carte ,,Mistici din Carpaţi”, autorul Vasile Andru explică: ,,Puterea adunată de asceză anonimă se revarsă spre lume, întru zidirea sufletească a acesteia. Scrisul despre oamenii sfinţi nu înseamnă publicitate, căci nu le umfli valoarea, ci o arăţi cum este. Scrisul înseamnă memorie. Naţiile fără memorie sunt damnate să iasă din istorie.”
Tinereţea zdrobită a ,,bandiţilor mistici” şi înălţarea lor religioasă
Ştim că o parte covârşitoare a elitei intelectuale şi creştine româneşti a fost decapitată în închisorile comuniste. Regimul de tortură din temniţe a făcut sute de mii de victime, nereuşind însă să îi distrugă pe cei care şi-au conectat pâlpâirea sufletului la forţa rugăciunii şi a credinţei. Între aceştia, Valeriu Gafencu a fost numit de părintele Nicolae Steindhart, ,,Sfântul închisorilor”. În 1941, era student la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi dar şi conducătorul unui grup al Frăţiilor de Cruce. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Şi-a îndurat restul vieţii în închisorile Aiud, Piteşti şi Târgu Ocna, unde în 1952, a murit.
Părintele Moise de la Mănăstirea Oaşa a cercetat documente şi a adunat mărturii de la supravieţuitorii încarcerărilor din iadul comunist şi a alcătuit o carte consistentă şi edificatoare numită chiar ,,Sfântul închisorilor”. Domnia sa arată că Valeriu Gafencu, tânăr idealist şi entuziast, a făcut parte din ,,Frăţiile de cruce” în căutarea unei vieţi spirituale curate şi că a reuşit să se delimiteze de ideologiile partizane, astfel că, în cele din urmă a fost considerat un mistic exagerat. ,,Valeriu -atras de aspectele spirituale- nu s-a făcut vinovat de cele ce se pun de obicei în contul legionarilor.” scrie părintele Moise, adăugând că deşi lipseşte o analiză obiectivă a greşelilor legionarilor şi a contextului în care s-au produs, nu pot fi absolviţi de păcatul uciderii, care cere pocăinţă. Acesta este desigur un alt subiect, stufos şi alunecos, din care totuşi, a spintecat spiritual alte sfere, Valeriu Gafencu.
La Aiud exista un grup de deţinuţi, mulţi dintre ei studenţi, care erau numiţi cu batjocura ce ascunde admiraţie şi teamă de inaccesibil, ,, bandiţii mistici”. Oameni care au ales şi au reuşit să îşi trăiască viaţa chinuită, întru Hristos. În acelaşi an cu Gafencu, 1941, au fost condamnaţi şi arestaţi mii de tineri, cu vârste între 18 şi 25 de ani, despre care părintele Moise scrie: ,,animaţi de năzuinţe curate, idealişti dar oarecum confuzi, deschişi spre spiritualitate dar fără o aşezare temeinică, ei se vor maturiza prin suferinţă şi se vor limpezi sufleteşte în temniţă”. Suferinţa, tortura, umilinţa, unice perspective ale tinereţii lor zdrobite i-au unit, smerit şi înălţat, prin trăire religioasă. Dar ei nu înţelegeau de ce suferă, nici ce li se întâmplă, ştiindu-se nevinovaţi.
Valeriu Gafencu, ,,Sfântul închisorilor” în care moartea murise
Valeriu se ruga intens, plângea cu faţa la pământ cerând mila, iertarea, ajutorul şi mângâierea cerească, cânta rugăciuni şi psalmi. După căutări interioare, lacrimi, pocăinţă, dragoste adâncă revărsată către cei din jur, a atins trăirea şi unirea cu Dumnezeu, prin rugăciune. Într-o scrisoare adresată din închisoare, familiei, Valeriu Gafencu scrie cutremurător: ,,Mă lupt cu păcatele şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, găsesc altele noi. Cu ajutorul Domnului, le birui.(...) Vă spun drept, sunt fericit, înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal, îl iert. Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.(...)” Toţi cei din apropierea lui Valeriu credeau că Dumnezeu îţi dă o suferinţă, pentru a te scăpa de alta. Închisoarea i-a ferit de o viaţă fără Hristos, secătuită iremediabil de comoditate şi aparent belşug. Treapta spirituală atinsă de acele suflete chinuite şi izolate poate fi înţeleasă doar de cei care au trăit asemenea experienţe. Umilinţa inimaginabilă, chinul, frigul, foamea, boala erau în ochii torţionarilor, parte din procesul de reabilitare. Deţinuţii, sub tortură, trebuia să semneze ce li se cerea şi să declare că se desolidarizează de ce fuseseră până atunci. O voce puternică a fost şi cea a lui Ioan Ianolide, încarcerat o vreme cu Gafencu: ,,Procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice, al cărei reprezentant era un monstru ca maiorul magistrat.” Iar Valeriu a avut mereu conştiinţa creştinului, susţinând că doar Dumnezeu face dreptate iar credinciosul iartă, cu convingerea că dragostea este singura atitudine care nu poate fi îngenuncheată. Prin rugăciune a ajuns la linişte, blândeţe, împăcare, iertare. A mângâiat sufleteşte şi a orientat duhovniceşte mulţi deţinuţi. Boala şi suferinţa sa trupească au fost cumplite, sfârşitul, în închisoare a fost lent şi avansat de chinuri necruţătoare. ,,Suferinţa sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit mereu în duh. Moartea murise în Valeriu”, scrie Părintele Moise.
,,Ei sunt sfinţi fie că vrem, fie că nu vrem noi”
Se ştie că a existat şi o organizaţie de tineret a femeilor, similară Frăţiilor de Cruce. Aspazia Oţel Petrescu a urmat începând cu anul 1944, Facultatea de Litere şi Filosofie a Univerităţii Babeş Bolyai din Cluj. A fost una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga care o îndemna să îşi cultive talentul literar. În timpul facultăţii, Aspazia Oţel a susţinut lucrarea ,,Iisus în poezia română”, în cadrul FORS, ,,Frăţia Ortodoxă Română Studenţească”. În 1948, în timpul sesiunii a fost arestată şi a pătimit 14 ani în închisori comuniste: Mislea, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad... Avea 25 de ani când au arestat-o şi aproape 40, la eliberare... Spune într-un interviu că ele, femeile nu au avut preoţi, în închisori: ,,Bărbaţii au fost, din puncul ăsta de vedere, mai înzestraţi, pentru că au avut printre ei mari prelaţi şi preoţi de foarte mare structură sufletească. Noi am fost singure, izolate...” După 1990, Aspazia Oţel Petrescu a participat la toate comemorările martirilor din temniţele comuniste. A fost întrebată dacă cei cu mare credinţă în Hristos, care au sfârşit în temniţele comuniste, ar trebui canonizaţi. Iată răspunsul cutremurător al unei femei cu tinereţea încarcerată în mecanismul comunist diabolic: ,,Ei sunt sfinţi fie că vrem, fie că nu vrem noi, fie că îi canonizăm, fie că nu îi canonizăm. Să nu credeţi că Brâncovenii au fost mai puţini sfinţi dacă au aşteptat atâta amar de vreme recunoaşterea oficială, pentru că poporul i-a recunoscut de multă vreme... Ei au fost sfinţi chiar dacă Biserica s-a gândit atât de târziu să oficializeze această sfinţenie pe care, Bunul Dumnezeu ne-o acordă...”
Şi lui Valeriu Gafencu, Dumnezeu i-a dăruit o parte din Rai: bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor, puterea de a-i mângâia pe cei aflaţi în suferinţă, înălţarea prin rugăciune şi credinţă.
Citește pe Antena3.ro
