Vecinul tău cel mai bun era Securitatea

Cutremurul din '77 a pus la pământ ceva mai mult decât clădiri. O dată cu blocurile dărâmate a căzut şi o parte din naivitatea celor care credeau în sinceritatea regimului politic de atunci. Printre cadavre şi mobilă distrusă au fost găsite arme şi aparatură de înregistrare. Aparţineau serviciilor secrete româneşti şi aşa-ziselor case conspirative. Vecinul tău cel mai bun era Securitatea.

Acum 30 de ani postul de radio Europa Liberă se asculta cel mai bine în casa lui Nicolae Ceauşescu. Cel puţin aşa spune arhitectul Camil Roguski. Erau aparate de radio foarte bune, locul nu era împânzit de microfoane, iar securiştii nu aveau voie să intre în acest perimetru. Locul ideal spune cu umor distinsul architect.

Ţinând cont de faptul că în Bucureştiul acelor vremuri existau peste 200 de case conspirative ale Securităţii şi tot atâtea centre de ascultare, este uşor de înţeles de ce locul indicat de arhitect era perfect. Casele conspirative au căzut, la propriu, la cutremurul din '77, securiştii au rămas de veghe. După cutremur au fost găsite printre dărâmăturile locurilor sute de lăzi cu muniţie şi aparatură de ascultare. Atunci a devenit foarte evident pentru toată lumea că vecinul de vizavi, care îţi dădea bună dimineaţa în fiecare zi şi umbla până la chioşcul de ziare în chiloţi, poate fi ofiţer sub acoperire al Securităţii.

Arhitectul lui Ceauşescu, intim cu astfel de detalii prin mediul în care lucra şi trăia, explica că acele case conspirative sau puncte de întărire a Securităţii, cum le numeşte dânsul, erau frecvente în ţară şi foarte numeroase în oraşele mari. Funcţionau după regulile unei case domestice, dar erau păzite şi "mobilate" cu oameni 24 de ore din 24. Securitatea le rotea frecvent, atât apartamentele pe care le folosea în acest scop, cât şi pe cei care trebuiau să ocupe respectivul loc pentru a nu da de bănuit celor suspicioşi. Un astfel de "locatar" putea să stea într-un astfel de loc pentru un an, după care era transferat în altă parte.

Vizitatorii erau pe măsură, spune arhitectul, erau cei care nu puteau fi văzuţi în preajma sediilor oficiale sau semioficiale ale poliţiei politice. Ofiţeri care răspundeau de alte obiective şi se adunau în aceste locuri pentru a da raportul, cadre politice înalte, care trebuiau să facă turul acestor apartamente pentru a colecta informaţii, dar şi simpli membri de partid, care aflaseră nu ştiu cum de existenţa acestor locuri şi încercau sa se pună bine cu factorii de decizie, servind partidul cu câte o "mică" informaţie.

Rolul primar al acestor case conspirative era, spune dl Roguski, de întărire în punctele critice. Dar securitatea lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului nu era asigurată doar prin strângerea de informaţii. Acestea serveau şi ca posturi de observaţie pentru traseul coloanei prezidenţiale. Dacă apăreau nelinişti sau suspiciuni în jurul acestor "avanposturi", ofiţerul din apartament suna pentru a raporta acest lucru şi a îndrepta eventual coloana spre o rută mai sigură. "Comunicau între ei din aceste apartamente orice neregularitate care li se părea suspectă pe traseul preşedintelui."

Tot dânsul spune că această "modă" a fost copiată de Securitate de la colegii de breaslă socialişti. "De oamenii obişnuiţi trebuia să te fereşti, de marea masă populară", explică arhitectul Roguski.

Pentru a nu da de bănuit, viaţa în aceste apartamente era cât se poate de casnică şi de socialistă. Până şi orele de vizitare respectau această regulă simplă. Sosirea vizitatorilor se făcea la ore care nu trebuiau să dea de bănuit vecinilor băgăreţi sau atunci când se ştia că în bloc sunt mai puţini locatari.

PĂŢANIA LUI ZOE
Arhitectul spune ca s-a lovit de această realitate încă de la începutul carierei sale. Şi povesteşte: "Prima oară când am lucrat în 1947, eram arhitect la Ministerul de Externe şi am primit ordinul să refac Hotelul Carmen de la Predeal. Era o clădire vizavi de gară, lângă şoseaua Bucureşti - Braşov. Urma să găzduiască diplomaţii străini. Ca arhitect de interior aveam acces la toate camerele, mai puţin una, care spuneau că este a portarului şi nu am treabă acolo. Acolo la parter, în aceea cameră era terminalul de ascultare, unde duceau toate microfoanele instalate în cameră. După ce m-am «contrazis» cu ofiţerul care mi-a spus «D-le, aicea nu puteţi să intraţi», s-a cam aflat că hotelul este al Securităţii şi nu a mai venit acolo nici un diplomat".

Dar se pare că fenomenul era generalizat. Atât de răspândit în epocă, astfel încât şi în casele de protocol ale lui Ceauşescu, băieţii cu "ochi albaştri" trăgeau cabluri şi instalau microfoane. Peste tot pe unde aveau idei, spune râzând arhitectul. "În toate casele pe care le făceam (casele de protocol ale statului - n.r.), la parchet  puneam foiţa de ţigară ca să nu existe rosturi între scânduri. Şi vedeam că s-a umblat la ele. După ce îmi terminam eu munca, veneau «băieţii veseli» şi umblau. M-am enervat şi m-am dus la ofiţerul care se ocupa de astfel de lucruri şi i-am spus: «Nu vă e ruşine, mă!, îmi stricaţi munca, trebuia să le puneţi înainte şi pe urmă să îmi fac eu treaba. Acum tot trebuie să umblu acolo, ca să repar ce aţi stricat». De frica arhitectului sau mai degrabă a anturajului pe care acesta îl frecventa, aceştia trebuiau să se supună. Nu era de altfel plăcut să fii pârât în faţa unui general de Securitate de un om care lucra direct cu Tovaraşul şi Tovaraşa."

Tot Roguski spunea că, în afară de casa în care Ceauşescu stătea cu soţia şi de birourile acestora, absolut totul era ascultat. Inclusiv casele şi locurile care erau frecventate de către copiii cuplului . Securitatea trebuia să fie la curent cu absolut tot ceea ce se întâmpla. Printre "victime", inclusiv Zoe Ceauşescu, la vremea întâmplării narate de arhitect, o fată de 16 ani. Aceasta venise să petreacă împreună cu două prietene de liceu la reşedinţele de vară de la Scroviştea. Având ca umbră un bodyguard desemnat de serviciile secrete. Acesta din urmă, spre deosebire de fiica dictatorului, ştia de microfoanele cu care clădirile erau "îmbibate". Dar spre spre marea lui nefericire nu putea spune sau face nimic care să dezvăluie acest lucru. Iar cum cele trei adolescente puse pe şotii vorbeau vrute şi mai ales nevrute, ofiţerul nu putea decât să se îngrozească la ceea ce va păţi la urmă. Nu putea să le spună adolescentelor să tacă din gură şi nu putea opri aparatura de ascultare.