Viaţă de şobolan în tabăra de plumb

La zece ani după intervenţia NATO în Kosovo, peste 200 de familii de ţigani refugiaţi, care au 250 de copii cu vârste sub 10 ani, trăiesc într-o mizerie cumplită în trei tabere de refugiaţi. Sub sigla organizaţiilor internaţionale se ascunde o viaţă de şobolan, în barăci improvizate şi în containere rămase de la o fostă bază militară franceză.

Taberele sunt un "cadou" de la Naţiunile Unite care a relocat cele peste 1.500 de suflete pe unul dintre cele mai periculoase depozite de materiale toxice din Europa. Ţiganii îşi trăiesc drama cotidiană în cel mai balcanic stil posibil: printre boli şi sărăcie, ascultă muzică pe internet şi comunică unii cu alţii pe video-chat, între o baracă şi alta, despărţiţi doar de un "zid" de carton.

Cele trei refugii sunt situate în partea kosovară, în nordul enclavei Mitrovica, un oraş divizat încă, între albanezi şi sârbi. Copiii şi familiile lor sunt toţi ţigani, cea de-a doua minoritate etnică din Kosovo, şi sunt ostatici în cel mai poluat No-Man's-Land al acestui conflict etnic. Oficial trăiesc 112 familii în tabăra Osterode, 48 de familii în Cesmin Lug şi alte 38 de familii într-un alt loc contaminat, Leposavic. Copiii şi părinţii au cele mai ridicate concentraţii de plumb, arsenic şi cadmiu în sânge de pe glob, după toate măsurătorile făcute de medicii misiunilor internaţionale. Nivelul de plumb în sânge este de peste 65 de micorgrame per decilitru de sânge, cel mai ridicat nivel înregistrat de către OMS, cu excepţia minerilor care lucrează în astfel de locuri.



Toţi prezintă simptome fizice şi neurologice severe, care produc efecte şi boli al căror tratament este, în majoritatea cazurilor, cimitirul. În ciuda promisiunilor iniţiale că vor fi mutaţi de pe halda de deşeuri toxice ale minei Trepca în maximum 45 de zile, aceştia au fost uitaţi de sârbi, apoi de albanezi, dar şi de instituţiile internaţionale şi supravieţuiesc în aceste lagăre ale sărăciei şi morţii de mai bine de zece ani. Avertizări au venit de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, dar şi de la ONG-uri. Cu toate acestea, misiunea ONU în Kosovo a eşuat în a face paşi concreţi pentru a proteja vieţile acestor copii şi ale familiilor lor. Motivul e cât se poate de simplu.

Ţiganii sunt repudiaţi atât de populaţia albaneză din Mitrovica, cât şi de autorităţile locale. Motiv pentru care, diverse organizaţii internaţionale simulează un ajutor pervers. În loc să îi mute, occidentalii au găsit finanţări pentru a-i ţine pe loc, improvizând şcoli şi dispensare chiar în aceste tabere. Faptul că este vorba de nişte lagăre de concentrare este confirmat şi de testele făcute soldaţilor din forţa internaţională care au staţionat aici şi la care s-au măsurat concentraţii-record în sânge ale acestor substanţe toxice. Organizaţia Kosovo Roma Refugee Foundation şi cei câţiva oameni care luptă pentru mutarea ţiganilor de lângă minele din Trepca, printre care experţi internaţionali în toxicologie, consideră că aceşti copii au fost trădaţi de comunitatea internaţională. Grupul pentru Urgenţe Medicale în Kosovo şi Societatea pentru Persoane în Pericol au cerut, de un deceniu, evacuarea taberelor şi asistenţă medicală imediată. Răspunsurile oficialilor europeni şi americani sunt însă incredibile.

Jucătorii-cheie în această tragedie au făcut zeci de promisiuni de care nu s-au ţinut niciodată. Trupele NATO erau prezente în Mitrovica în 1999, când peste 1.000 de case ale ţiganilor au fost distruse. NATO a luat o atitudine pasivă, declarând că este treaba poliţiei locale, deşi la acel moment nu mai exista autoritate naţională în Kosovo. ONU şi agenţiile sale, UNMIK, UNHCR, UNHCHR şi WHO nu au fost nici ele mai sensibile. În ciuda rapoartelor primite de la propriii experţi, ONU i-a aşezat pe ţigani exact pe aceste depozite toxice. Promisiunea că vor fi mutaţi după 45 de zile a trecut exact acum 3.967 de zile. Uniunea Europeană şi-a trimis zeci de reprezentanţi aici.






Majoritatea ţărilor UE recunosc independenţa noi Republici Kosovo şi se laudă cu politicile lor privind drepturilor omului şi ale copilului. Cu toate acestea, nici una nu a venit cu soluţii concrete pentru această problemă. Mass-media internaţionale, cu excepţia celor olandeze, scandinave şi ruse, păstrează o tăcere totală vizavi de acest subiect.

Jurnalul Naţional a organizat o documentare în taberele de ţigani albanezi din Kosovska Mitrovica. Imaginile şi filmele spun mai mult decât cuvintele, iar peliculele lui Emir Kusturica sunt palide faţă de realitatea din cele trei lagăre. "Nu ştiu ce puteţi face voi, românii, pentru noi. Dar mergeţi prin colibe şi barăci să vedeţi cum trăiesc oamenii noştri. Au mai fost ziarişti care apoi au scris că suntem violenţi şi nu i-am lăsat să intre şi nu am vorbit cu ei. La noi uşa taberei e deschisă la orice oră", ne-a declarat Doctor Habib, liderul ţiganilor, care ne-a dat rapid un bilet de voie pe cont propriu, el fiind ocupat cu nişte musafiri în baraca sa de conducător. Nimeni nu ştie cu exactitate câţi oameni trăiesc aici şi nici câţi dintre ei au vreun act de identitate, fie el fost iugoslav sau noul buletin de Kosovo.



Autorităţile kosovare spun că au construit blocuri noi opentru ca ţiganii să se mute în ele, dar că aceştia le-au vandalizat înainte de a le primi în folosinţă. Ţiganii spun că totul e o minciună şi că ar fi preferat oricând un apartament cu apă şi curent decât tabăra de plumb. "Aproape zilnic unui om i se face rău. Copiii noştri leşină sau intră în comă şi nu avem ce să le facem. Ambulanţa mai vine, dar nu întotdeauna şi când vin nu se grăbesc deloc. Suntem blestemaţi. Unde să mergem, dacă nimeni nu ne vrea. Când am scăpat cu viaţă de sârbi, am crezut că ne vor ajuta albanezii. Suntem musulmani ca şi ei. Dar toată lumea spune că suntem ţigani. Asta e şi casa, şi cimitirul nostru", ne-a spus V. Rukije, una dintre cele mai bătrâne ţigănci din tabără. În mod clar, nimeni nu vrea ca ţiganii să fie mutaţi.

Au primit un fel de ajutor din partea UNHCR, a Asociaţiei de Ajutor a Bisericii Norvegiene şi a Agenţiei pentru Dezvoltare şi Advocacy în Kosovo, care le-au făcut o şcoală. Reversul medaliei este că şcoala este chiar în tabără, adică tot în zona contaminată.

Astfel, copiii nu primesc o gură de aer curat nici măcar în orele când, aparent, cineva se ocupă de educaţia lor. Asta în Osterode, căci în celelalte două tabere, oficialii se feresc să pună piciorul. Pentru ţigani însă viaţa merge mai departe. În barăcile lor lăsate de militari, cu pereţi de carton, aceştia au internet. Ascultă muzică pe YouTube, mai bagă o convorbire pe messenger cu rudele din Germania sau din Italia şi, pentru că se respectă, folosesc între ei video-chatul, chiar dacă îi desparte doar un perete subţire şi ăla putred şi găurit.