Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (15)

Lucrez zilele acestea la o carte pe care o scrie Vartan Arachelian, colegul meu, remarcabilul gazetar de ieri şi de azi, o carte despre mine. O carte pe care o construim împreună din replici, din confruntări de idei, dintr-un dialog, după părerea mea, extrem de interesant. S-ar putea ca unele din lucrurile pe care le scriu astăzi să fie rude cu ceea ce îi mărturisesc lui Vartan Arachelian.

El mi-a pus multe întrebări, unele din ele desigur incomode şi bine a făcut. Ce vreau să povestesc aici din răspunsurile pe care le-am dat autorului cărţii? A fost o întrebare legată de relaţiile mele cu Nicolae Ceauşescu. Eu nu pot să ascund şi nici nu cred că e moral pentru cineva să ascundă partea de viaţă care priveşte şi cuprinde astfel de relaţii. Încă în 1990 am spus cu voce tare, am scris, atunci când mi s-a îngăduit să mai fac publicistică şi am întemeiat revista Totuşi iubirea şi publicaţia Vremea, am spus, am povestit o parte din relaţiile mele cu fostul conducător al Partidului Comunist Român şi al României, Nicolae Ceauşescu. Afirm şi acum că nu mi-e ruşine că am sprijinit pe garantul libertăţii şi independenţei naţionale, pe iniţiatorul construcţiei naţionale galopante, care a fost Nicolae Ceauşescu. În unele ocazii am criticat rata de acumulare foarte mare care (aşa cum spunea, curajos încă, în 1965-1966-1967-1968, Alexandru Bârlădeanu) muşca exagerat din pâinea prezentului. Da, rata de acumulare uriaşă, pe care Nicolae Ceauşescu o stabilise pentru dezvoltarea rapidă a României, a dezvoltat România, nu totdeauna aşa cum a trebuit, dar ritmul nu poate fi negat.

RATA DE ACUMULARE
Însă rata de acumulare mare a avut şi harul negativ de a întărâta poporul, căruia nu-i oferea aproape nici o bucurie în afara acestor câştiguri fundamentale care sunt dreptul la muncă, dreptul la un salariu garantat, dreptul la o locuinţă, dreptul la învăţământ gratuit, dreptul la sănătate gratuită, drepturi pe care, până în perioada de după 1990, noi, românii, nu prea le consideram mari cuceriri, pentru ca ulterior, pierzându-le sau văzându-le cum se diminuează sau se pierd de-a dreptul, să le fetişizăm, să le considerăm chiar mai mult decât erau. Pentru că, desigur, toate acele drepturi făceau parte din substanţa reală a democraţiei, dar nu erau şi garanţii ale exprimării libere a opiniei. Am fost entuziasmat de gesturile de demnitate naţională pe care le-a făcut fostul lider român şi m-am înscris în Partidul Comunist Român chiar din pricina şi pe fondul unui asemenea gest de mare demnitate naţională, şi anume respingerea cu vehemenţă şi îndrăzneală, cu geniu politic, de Nicolae Ceauşescu a invaziei sovieto-maghiaro-est-germane-polono-bulgare în Cehoslovacia, în 1968.

Mai mult decât atât, Nicolae Ceauşescu a reuşit atunci să concentreze simpatia întregii lumi civilizate şi este trist că mulţi dintre cei care i-au acordat, ca şef de stat naţional unitar român ce era, preţuirea, exprimată şi în diverse decoraţii pe care le-a primit, în diverse semne de onestă evaluare pe care le-a primit şi-au retras ulterior aceste distincţii, ca şi când s-ar fi petrecut toate la o joacă de copii, unde cel care e mai bogat se supără, îşi ia jucăriile şi pleacă repede acasă.

Făceam şi noi chestii de-astea, când proprietarul singurei mingi din localitatea rurală în care trăiam se bosumfla, îşi lua mingea şi pleca, ţinând mingea la subţioară, la el acasă. Nu se fac astfel de lucruri în politica internaţională şi, de asemenea trist, parcă mă regăsesc în gustul amar al dimineţii de plecare la liceu, e foarte trist când românii se bucură de faptul că României i se retrage o înaltă cinstire care i se dăduse prin şeful trecător, e drept, al statului nostru.

CEAUŞESCU, DE RĂU ŞI DE BINE
Nicolae Ceauşescu a fost unul dintre oamenii meniţi să rămână în istorie. Ceea ce a făcut el, bun şi rău, nu poate fi trecut cu vederea. Voi evoca, pe măsura posibilităţilor memoriei mele de a fi exactă, de a fi fidelă, întâlnirile mele cu Nicolae Ceauşescu. De fapt, ca să fiu exact şi să nu mă îngâmf, să nu calc regula jocului, voi spune primirile pe care Nicolae Ceauşescu a fost de acord să mi le ofere atunci când i-am cerut aceasta.

Am văzut pe mulţi netoţi vorbind lejer cu fostul şef al statului român când el nu mai există, certându-l, trăgându-l de perciuni. În vremea în care preşedintele României se numea Nicolae Ceauşescu, aceşti netoţi nu-i scriau decât cu verzale literele numelui şi erau circumspecţi şi cu cineva care pretindea că l-a cunoscut personal, darmite cu fostul dictator, nu-i aşa? Dictator, iarăşi o formulă ulterioară căderii preşedintelui Nicolae Ceauşescu.

Sunt şi oameni pe care îi preţuiesc pentru curajul cu care l-au înfruntat personal, deşi nu cred nici azi că ei aveau dreptate în toate. Unii n-aveau dreptate în nimic, pentru că am constatat mai târziu, mai în vremea noastră, că destui îl atacau pe Nicolae Ceauşescu din punctul de vedere al Uniunii Sovietice.

Am citit o stenogramă, pe care a făcut bine Securitatea că a publicat-o, a unei discuţii pe care o purtau nişte intelectuali curajoşi, e adevărat, chiar aşa erau, curajoşi, cu privire la ceea ce ar avea de făcut ca să protesteze faţă de o decizie a Partidului Comunist Român. Unul dintre intelectuali, mi se pare că Dan Deşliu, a spus ceea ce eu, acum, denunţ aici: "Trebuie să-l atacăm din punctul de vedere al lui Gorbaciov, să ne bazăm pe această chestiune". Eu pe Ceauşescu, din punctul de vedere al lui Gorbaciov, n-am putut şi nu voi putea niciodată să-l judec, necum să-l atac. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că, pe de o parte, Gorbaciov a trădat stânga, care trebuia reformată, nu trădată, a trădat ideea socialistă, care trebuia primenită, nu asasinată şi, pe de altă parte, Gorbaciov n-a suportat România şi n-a suportat să i se ceară, chiar de Nicolae Ceauşescu, după mărturiile pe care le-a făcut în revista Totuşi iubirea, Constantin Milea, să i se ceară drepturile fireşti, istorice ale ţării noastre.

Pe Nicolae Ceauşescu poate să-l judece şi poate să-l acuze, aşa cum poate să-l şi laude pentru ceea ce a făcut bun, uneori excepţional, poporul român. Poporul român a suportat şi capriciile lui Nicolae Ceauşescu, poporul român a suportat şi curba de sacrificiu a politicii antisociale şi uneori antisocialiste a dezvoltării în sine, poporul român a resimţit, după moartea lui Nicolae Ceauşescu, şi multe dintre avantajele politicii sale de dezvoltare galopantă. Avantaje pe care, în vremea când omul respectiv era viu, nimeni nu putea să le simtă şi să le accepte. Cine e de acord să îţi tot amâne fericirea pentru generaţiile care vin, mai ales că şi acele generaţii trebuie să fie prudente în considerarea fericirii ca un drept al lor. La nesfârşit se amână fericirea de când mă ştiu şi probabil până când o să mă ştiu.

(Va urma)